Însemnări de reporter: Embargoul (IV)

În secretomania patologică a regimului comunist, știrea organizării unui festival internațional Enescu la București este lipsită de amănunte, lacunară, seacă • Îmi bat capul încercând să apuc de undeva subiectul • În disperare de cauză, plec pe teren “la plesneală”, sperând să iasă ceva.

un guest-post de Elisabeta Petreanu

Eva Molho publicase, e drept, la început de an, în 5 ianuarie 1958 (v. România liberă, anul XVI, nr. 4118, Duminică 5 ianuarie 1958) un reportaj informativ despre evenimentele muzicale și artistice ale anului, intitulat “Ce artiști străini ne vor vizita țara”. Era, de fapt, agenda OSTA (Oficiul pentru Spectacole și Turnee Artistice) pe anul în curs. Ea prezenta lista muzicienilor străini ce aveau să viziteze România, dar și a muzicienilor români ce aveau să concerteze în alte țări. Am căutat acel reportaj și l-am citit din nou – desigur, acum cu alți ochi – dar, spre mirarea mea, acolo se spunea prea puțin (după opinia mea) despre Concursul George Enescu și nu se sufla o vorbă despre Festivalul Enescu.

După ce făcea câteva nominalizări privind prezența unor artiști străini – chitarista Maria Luisa Anido, din Argentina, violoniștii Pierre Doukan, din Franța și Alexander Plocek și Vaclav Smetacek, din Cehoslovacia, dirijorul Carlo Zecchi, din Italia, indicând și perioadele când acești artiști aveau să concerteze în România, după ce se referea la turneele unor muzicieni români precum George Georgescu (în Finlanda și Suedia), Constantin Silvestri (în Olanda și în Anglia), Radu Aldulescu și Dagobert Bucholtz (în Franța), Mândru Katz (în Iugoslavia), Valentin și Stefan Gheorghiu (în Franța), Eva comunica cititorilor României libere date și despre stagiunea de toamnă.

Stagiunea de toamnă! Ah, da! Aici era locul unde trebuia să plaseze informația pe care o căutam! Dar, surpriză! Știți cum se spune: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul! Iar eu chiar asta făcusem! Mă dusesem cu “sacul”, cu speranța că acolo voi prinde firul de care aveam nevoie!

“Pentru deschiderea stagiunii din septembrie 1958 – scria ea – deși data pare cam îndepărtată – se fac febrile pregătiri. În această lună se va desfășura competiția de pian și vioară George Enescu, la care vor participa soliști din întreaga lume. Anunțăm de pe acum că din juriu va face parte, printre alte personalități ale vieții artistice internaționale, cunoscutul violonist și elev al maestrului Enescu, Yehudi Menuhin”.

Aceasta însă, adică prezența lui Yehudi Menuhin în juriul Concursului – secțiunea vioară, avea să se dovedească mai târziu, în zilele Concursului, o o știre falsă, un “fake news”, cum se spune astăzi. Dar Eva primise și ea știrea și o lansase în spațiul public sigură de rezonanța pe care numele acestui discipol al lui George Enescu o avea în rândul melomanilor români.

Alte date în legătură cu această “competiție” – cum numea ea Concursul George Enescu – Eva Molho nu dădea. Ciudat! Deși era prezentată agenda OSTA pe întregul an, deși arunca o privire spre stagiunea de toamnă, reporterul României libere expedia într-o frază de final Concursul George Enescu. Despre un Festival internațional – niciun cuvânt.

Nu înțelegeam de ce Eva Molho, care mai publicase și altădată reportaje informative despre activitatea OSTA, inclusiv un interviu cu directorul OSTA, N. M., primise acum atât de puține informații despre aceste două evenimente: Concursul și Festivalul George Enescu. Poate pentru că era început de an iar conturarea lor era încă în plină derulare? Dar o asemenea circumstanță era valabilă în ianuarie. Acum, însă, eram la sfârșitul lunii august. Toamna bătea la ușă și, odată cu ea, cum scrisese Alfred Hoffman în articolul său din ultima zi a lunii august, veneau două evenimente extraordinare: Concursul internațional și Festivalul internațional George Enescu. Iar acestea – mă gândeam eu – erau evenimente de anvergură care trebuiau pregătite din vreme. Pregătirea lor era atât de fluidă, adică nesigură, încât organizatorii erau siliți să fie prudenți, să nu dea publicității date de care nu erau siguri? Erau ele, cumva, secrete? Se aflau sub… embargou?

Cum am văzut, Eva Molho nu obținuse prea multe date la început de an. Dar nici Alfred Hoffman nu obținuse mai mult – deși ne aflam la începutul toamnei, la sfârșit de august. Poate aveam să pățesc și eu la fel? Exeriența lor – deși la intervale mari de timp – era aproape aceeași.

Publicitatea precară, sărăcia informațiilor privind aceste două evenimente îmi dădeau o stare de neliniște. Doar îndemnul și încrederea lui Papa Rusu că eu voi aduce un reportaj informativ mai bun, cu mai multe date decât oferise Alfred Hoffman, mă determinau să nu dau înapoi. Mai era, desigur, și orgoliul meu, personal. Un eșec nu mi-ar fi picat bine deloc. Mi-am concentrat atenția asupra OSTA – ca sursa cea mai sigură și accesibilă pentru ceea ce aveam de făcut.

Știam că OSTA se ocupa de spectacole și turnee artistice, fie că era vorba de artiști români care plecau “afară”, fie că era vorba de artiști străini care veneau în România, purta corespondență, încheia contracte – într-un cuvânt, făcea… impresariat. Deci, logic, OSTA trebuia să știe. Prin urmare, OSTA putea să fie acel fir de care aveam nevoie.

Nu știam pe nimeni acolo, iar despre N.M., directorul, nimic altceva decât că acordase ziarului România liberă un interviu la început de an. Un interviu în care, repet, nu se spunea nimic despre Concursul și Festivalul George Enescu. Aveam un sentiment foarte ciudat. Porneam la treabă fără să-mi fi pregătit înainte terenul, să dau un telefon, să stabilesc o întâlnire, ora acelei întâlniri, adică, așaaa… eram “la plesneală”, cum se spunea prin redacție, cu o ironie subînțeleasă la adresa celui care proceda astfel. Adică, altfel de cum era obiceiul meu. Făceam eforturi să-mi alung din minte ideea unui insucces și numai respectul pentru Papa Rusu” și, de ce să n-o spun, orgoliul meu profesional mă împiedicau să deschid ușa Secretariatului și, din prag, să-i spun șefului că nu sunt sigură dacă-i voi aduce materialul cerut, fie el și un reportaj informativ.

Fie, mi-am zis.

Și am plecat la OSTA.

În episodul următor: trec peste secretara cerber de la OSTA și dau buzna în biroul directorului. Descopăr un personaj amuzant și enervant totodată.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.