Însemnări de reporter: Eșecul (VI)

Directorul OSTA refuză să dea mai multe detalii • Spune că nu știe nimic, apoi invocă un ordin de sus, folosind un termen rusesc care descrie perfect atmosfera anilor respectivi • Mai bine de jumătate de secol mai târziu, descopăr în Arhivele Naționale dovezile că, de fapt, știa tot despre prima ediție a Festivalului George Enescu din România.

un guest post de Elisabeta Petreanu

Întâlnirea aceea cu N. M., directorul OSTA, a rămas una din împrejurările memorabile în cariera mea de jurnalist.

I-am spus scopul întâlnirii: “Eu știam că vom avea un Concurs internațional de interpretare George Enescu dar, mai nou, am aflat că vom avea și un Festival! România liberă a publicat ieri un articol semnat de Alfred Hoffman, cronicarul nostru muzical, în care este dată această știre și autorul ne anunță că evenimentul se va produce peste câteva zile! Când? În privința asta – nu face nicio precizare. E secret? Și, deși evenimentul pare a fi atât de aproape, informațiile date de Alfred Hoffman sunt foarte puține. De ce? Cine a decis ca informațiile date publiciății să fie atât de lacunare și… secrete?”

M-a privit lung, iscoditor și apoi ironic, rece, detașat, mi-a răspuns: “Cine a decis, nu știu. Și chiar dacă aș ști, tot nu v-aș spune. Nu sunt în Comitetul de Organizare și nu mi-au fost acordate atribuții în acest sens. Pot să vă spun doar atât: va fi o conferință de presă, pe care o va ține probabil tovarășul Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare. Așteptați conferința!” Și s-a ridicat, semn că întâlnirea lui cu mine era ca șiîncheiată. Ea nu durase decât câteva minute!

Deși eram la începutul carierei mele de jurnalist, așa ceva nu mi se înâmplase niciodată! Niciodată! Dimpotrivă, oamenii cu care intram în vorbă erau bucuroși, încântați că stau de vorbă cu un gazetar. Nu pot să vă spun cum decurgeau dialogurile cu interlocutorii mei, atunci când lucram la Radio și le înregistram vocile! Erau atât de mirați de vocea pe care o auzeau trasă pe bandă! Și, nedumeriți, întrebau după aceea: asta e vocea mea? N-avusesem niciodată un asemenea eșec. Dialogul se încheiase înainte de a începe!

Ah, din nou se prăvălea cerul peste mine. A doua oară, în aceeași zi! Ce o să-i spun eu lui Papa Rusu? Aveam impresia că mă aflu în fața unui zid de netrecut. Încrederea pe care mi-o insuflase Papa Rusu, spunându-mi că eu, care nu aveam surse, o să aflu ceea ce nu aflase Hoffman se făcuse țăndări! Da, dragă Papa Rusu – îmi spuneam – nu vei avea reportajul informativ pe care-l aștepți. Nu vei putea ține “focul viu” privind acest eveniment unic în istoria României! Cei însetați de noutăți nu le vor avea! Vor rămâne cu cele din articolul publicat duminică de cronicarul muzical.

Pierdusem bătălia. Nu obținusem nimic. Nu-mi rămânea decât să mă ridic și să plec.

Dar nu-mi venea să cred că omul care se afla în fața mea chiar nu știa nimic. Dacă ar fi fost așa, însemna că ocupa degeaba scaunul pe care se afla. Era directorul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice! Nu era cu putință ca acei artiști despre care scrisese Alfred Hoffman să fi venit în România fără știrea și contribuția lui – sau a funcționarilor din subordinea lui. Nu era cu putință ca toți acei tineri concurenți despre care scria Hoffman că vor veni în țara noastră să vină fără știrea lui și a funcționarilor din subordinea lui. Nu, nu! Toți aceștia nu “cădeau pe coș”.

Eram în România comunistă. Granițele erau închise și pentru a le trece se cereau vize, se întocmeau documente, se cereau aprobări peste aprobări, și toate astea se făceau din vreme, cu multă răbdare (cu suspiciune, chiar) și timp cheltuit. Nu puteam să cred că OSTA nu fusese implicată și că directorul ei nu știa nimic. Am conchis că nu vroia să spună nimic înaintea lui Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare. Era oare atât de obedient șefilor lui comuniști încât să-și amputeze atribuțiile ce-i reveneau de drept prin funcția pe care o ocupa? Era oare atât de obedient încât nu voia să comunice presei nimic doar pentru a nu știrbi, cumva, noutățile pe care Ion Pas avea să le servească presei în acea conferință de presă pe care o preconiza?

Ca să-i arăt că nu puteam fi “dusă de nas” i-am aruncat o întrebare care sublima suspiciunea mea, chiar furia (ascunsă) pentru eșecul pe care-l presimțeam: “Chiar nu știți nimic? OSTA – instituția pe care o conduceți – nu face nimic? A fost dată la o parte? De ce? Cineva, acolo sus, nu vă iubește? Totul trebuie să fie secret pînă când un șef, evident, șeful dumneavoastră, decide să cheme jurnaliștii și să facă el cunoscute evenimentele legate de acest eveniment? De ce să fie secret? A fost stabilit, acolo sus, un embargo asupra informațiilor?”

Ah, cât de obraznică puteam să fiu! Nu înțeleg, nici azi, când scriu aceste rânduri, după mai bine de o jumătate de secol, cum de nu mi-a strigat: “Ieși!” Însă acum, după atâția ani, sunt mulțumită de flerul pe care l-am avut atunci (deși nu aveam decât puțin peste 26 de ani) punând la îndoială spusele lui, acuzându-l (în gând) de obediență, de prea multă supușenie față de superiorii lui. Și când spun acestea mă bazez pe fapte.

De curând, am început să cercetez la Arhivele Naționale, Serviciul Municipiului București, documente din arhiva Festivalului și Concursului George Enescu. Este de fapt, arhiva Comitetului de Organizare. E o încântare să ai posibilitatea să intri în culisele unui eveniment de o asemenea semnificație pentru România acelor ani. E o bucurie să poți trece dincolo de lumina reflectoarelor, dincolo de aplauzele publicului, dincolo de partea festivă, oficială, a unui asemenea eveniment, dincolo de ceea ce scriu ziarele! E o bucurie să-i vezi pe cei implicați în mod direct, să descifrezi efortul – exprimat prin adrese, referate, telegrame – zecilor de funcționari care, iată, mulți rămân anonimi. E o bucurie să vezi cum s-a clădit acest eveniment, să ai posibilitatea ca, citind documente, să poți reconstitui funcționarea “mașinăriei”, tensiunea, grija, răspunderea, energia cheltuită zile și nopți! Pentru descifrarea mecanismului acestui eveniment cu care am fost contemporană, pe care l-am trăit cu fervoarea și prospețimea tinereții mele, am început cu volumele ce cuprind documentele de la prima ediție, aceea din septembrie 1958. Și, ce să vezi! Chiar de la primul volum, am avut surpriza să găsesc documente semnate de N.M., directorul OSTA, din perioada de pregătire a Festivalului și Concursului George Enescu. Adrese, telegrame, scrisori etc semnate de domnia sa! Deci, OSTA – așa cum intuisem în întâlnirea aceea din septembrie 1958 – era implicată, în mod direct, în activitatea de pregătire a Fesivalului și Concursului George Enescu. Și, desigur, și directorul ei, care semna documente și diriguia activitatea subordonaților săi! Deci, în 1958, N.M. știa, evident.

Știa, dar – cum am menționat mai sus, citând propriile sale spuse – nu voia să spună! De ce? Își risca scaunul trecând peste decizia care se luase privind lansarea dirijată a informațiilor despre Concursul și Festivalul George Enescu? Poate. Era un scaun foarte confortabil, acela de director al Oficiului pentru Spectacole și Turnee Artistice. Călătorii in străinătate (multe, lungi și dese) într-o vreme când pentru noi, ceilalți, “muritorii de rând”, cum se spune, granițele erau de-a dreptul închise. Negocieri cu impresari experimentați, pretențioși și neînduplecați, contracte pentru prestații artistice bănoase pentru unii, meschine pentru alții, etc., etc., sentimentul că datorită ție, ca director, se urnesc lucruri, au loc evenimente, se împlinesc destine, se lansează nume noi, vedete! Nu era, de ici de colo, să fii director OSTA! Erai privit ca un zeu al succesului, ca un făcător de destine, de vedete!

Desigur, de la înălțimea funcției pe care o avea, și mai cu seamă a impresiei pe care o avea despre sine (căci nu cred că era lipsit de orgoliu) niciuna dintre acele întrebări pe care i le pusesem nu putea să-i fie pe plac.

Îmi amintesc foarte bine ce a urmat.

M-a privit scurt. La asemenea întrebări nu se așteptase. Avea în față un jurnalist, iar “ăștia” (s-o fi gândit el, în sinea lui) sunt răi de gură, mai ales atunci când le întorci spatele! Ferească Dumnezeu! Îmi place să cred că, atunci, într-o clipită, a înțeles riscul acelei fraze pe care mi-o spusese: “nu știu, și dacă aș ști, tot nu v-aș spune”. Cum să-i zici unui jurnalist așa ceva? Ce gafă! Și și-a imaginat, probabil, că dacă o să merg în redacție o să spun scurt secretarului de redacție: “Directorul OSTA nu știe nimic! Și a zis că chiar dacă ar ști, tot nu mi-ar spune!” Și concluzia – deloc măgulitoare, pentru el, ca Director: “OSTA – nu știe nimic! Nici despre Concurs, nici despre Festival nu știe sau zice că nu vrea să spună!” D-astea! Ar fi aflat, desigur, și șefii redacției, că Directorul OSTA fie nu știe, și stă acolo pe post de ficus, fie nu vrea să comunice cu presa! Ceea ce ar fi fost la fel de rău pentru o instituție ca aceea pe care o conducea, care avea nevoie de o relație bună cu presa – ca de aer. Fără presă, ar fi plutit în anonimat! Orice, dar asta nu! Anonimatul – nu putea fi admis – nici în cele mai rele vise!

Și, surpriză! N. M., cel decis să încheie repede dialogul (chiar înainte ca el să înceapă) cu acest jurnalist încăpățânat care-i căzuse pe cap pe nepusă masă, s-a așezat din nou pe scaunul său directorial, și mi-a răspuns moale, conciliant, cu glasul lui tărăgănat: “OSTA – știe! N-a fost dată la o parte. Muncim din greu. Nu toți – că mai avem și alte sarcini – dar mulți! Dar, n-am ukaz.”

“Ukaz?”- l-am întrebat eu, mirată, surprinsă, scandalizată – nici nu mai știu! “Ukaz?” – am repetat eu întrebarea!

În secunda doi mi-am amintit ce însemna acest cuvânt rusesc: ukaz, adică aprobare, ordin. Traducerea acestui cuvânt îmi țâșnise din memorie cu o repeziciune uluitoare, într-o clipă, ceea ce, de ce să n-o spun, m-a mirat, întrucât cunoștințele mele de limba rusă erau de-a dreptul precare. Deși era la modă (atunci, limba rusă se învăța peste tot, inclusiv în școală, începînd cu clasele gimnaziale și până în Facultate, limbile străine, tradiționale ale învățământului românesc și, desigur ale elitelor intelectuale și sociale, adică engleza, franceza, germana fiind practic înlăturate, mai ales după reforma învățământului din 1948) eu nu avusesem nicio aderență pentru ea. Nu numai din cauza alfabetului. Ah, cu câtă încântare (nu lipsită de ironie) ascultam explicațiile profesoarei de limba rusă despre acel (scriu cu litere latine – pentrucă pe cele rusești nu le mai știu) – “miakii znak” (adică – semn moale) care dădea – spunea ea – limbii ruse o dulceață, o moliciune, o muzicalitate aparte. Deși era limba marilor clasici ruși, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Gogol, Pușkin, Cehov etc., pe care-i citeam în limba română și pentru care aveam o reală pasiune (nu numai pentru că erau la modă în epocă), tot ceea ce am învățat din limba rusă am uitat repede. Cititul, vorbitul – deși aveam o memorie auditivă foarte bună, deși prinsesem foarte bine accentul pentru care primisem laudele profesoarei de limba rusă – o rusoaică din Leningrad, venită în România ca soție a unui inginer ce-și făcuse studiile acolo. O chema Tatiana – cred. Era înaltă, bine clădită (cu sâni mari) cu niște ochi albaștri, limpezi, senini – o frumusețe nordică. Și, desigur, era blondă. Era atât de frumoasă încât colegii mei de grupă, studenți la niște cursuri de specializare pentru jurnaliști (pentru că atunci, în învățământul universitar românesc, nu exista încă o Facultate de jurnalistică) veneau la orele de limba rusă doar ca s-o vadă pe ea. Nu chiuleau niciodată. Ea însă nu părea deranjată că băieții din grupă o sorbeau din ochi, și-și preda orele cu foarte multă dăruire, încrezătoare în misiunea sa. Da, misiune – am zis bine! Căci toate rusoaicele care veneau în România acelor ani în calitate de “soții” mai aveau și alte “treburi” pe aici. Înțelegeți ce vreau să spun. Iar Tatiana, în mod sigur, nu făcea excepție. Venea dintr-o capitală nordică, din Leningrad – de care era foarte mândră – fosta capitală imperială a Rusiei țariste, Sankt Petersburg, cu lungi tradiții aristocratice și legături cu Europa occidentală! Și asta se vedea, de la felul elegant în care se îmbrăca, la comportamentul ei, față de noi, care eram niște bieți studenți, niște “pârliți” dintr-o țară mică, intrată sub influența Moscovei. Cu frumusețea ei nativă, cu stilul și eleganța pe care le avea, de la felul cum se îmbrăca, până la comportamentul ei, civilizat, educat, rafinat, Tatiana putea pătrunde ușor în orice mediu social (și nu numai), și cu atât mai mult în inimile unor bieți studenți, fie ei jurnaliști. Îmi aduc aminte – poate de aceea n-am uitat-o – explicațiile ei privind accentul existent în limba rusă, deosebirea care exista – datorită accentului (spunea ea) – între vorbitorii de limba rusă din Moscova și cei din Leningrad. Și ne arăta cum rostesc – cei din Leningrad – litera “t” , așa cum o rostesc, de pildă, englezii. Era amuzant și instructiv totodată și, atunci când am început să învăț limba engleză (luând lecții organizate în redacția României libere cu o profesoară ce făcuse o specializare la Londra, pasionată și ea de accentul din rostirea limbii engleze) mi-am amintit de lecțiile Tatianei, de demonstrațiile ei privind rostirea literei “t”.

Acum, însă, aflându-mă în biroul Directorului OSTA, și auzindu-l rostind cuvântul “ukaz”, îmi țâșnise în minte, din cine știe ce străfunduri ale memoriei, traducerea lui: ukaz = ordin.

Pentru mine, faptul că-mi aduceam aminte acest cuvânt, era, desigur, o excepție. Nu însă și pentru interlocutorul meu. Pentru el era ceva uzual. Firesc. De aceea, poate, îl și rostise cu atâta ușurință. Spre deosebire de mine – el știa bine limba rusă. Ani de zile fusese (înainte de a fi Directorul OSTA) redactorul șef al ziarului “Veac Nou”, “organul” Asociației Române pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică (ARLUS), vârful de lance al propagandei sovietice în România. În această ipostază n-avea cum să nu știe, la perfecție, limba țării ale cărei valori (culturale și, mai ales politice și ideologice) le promova.

Deci, reticența (de fapt încăpățânarea) lui de a comunica era pentru că… nu avea “ukaz!”

“Și de la cine nu aveți dumneavoastră ukaz?” – am întrebat, curioasă și oarecum disperată, deoarece îmi dădeam seama că era ceva, ceva ce venea de sus, iar acel “de sus”, era pentru mine ca un zid ce nu putea fi trecut. Dacă era de sus, trebuia acceptat, fără crâcnire…

Întrebarea a căzut în gol. N. M. nu era dispus să-mi răspundă.

M-a privit lung, tăcut, cu ochii lui mici, iscoditori, iar în privirea lui nu puteam citi nimic. Erau niște priviri înghețate. Înțelegeam că, acum, chiar trebuia să mă ridic și să plec. Dacă n-are “ukaz…” – îmi spuneam eu cu obidă, conștientizând eșecul meu. Și m-am ridicat din fotoliul acela moale, în care te afundai până în gât.

El însă, nu s-a ridicat. A rămas mai departe în scaunul său directorial. Și, politicos, așa cum îi era obiceiul, m-a poftit să mă așez la loc în fotoliul acela moale, adânc, din fața biroului său. Nu mai înțelegeam nimic. Dar n-am refuzat oferta. Și m-am așezat, dornică să văd ce urmează.

În episodul următor: directorul OSTA spune tot. Sau aproape.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.