Interpelaţi în Teheran

Ca nicăieri în altă parte, în Iran e floare la ureche să fotografiezi oameni şi o cumplită bătaie de cap să pozezi clădiri. Oamenii sunt mereu curioşi, cooperanţi, prietenoşi, zâmbitori; te văd străin şi intră ei în vorbă cu tine; îţi văd camera şi cer ei o fotografie; te pun să scrii apoi conturi de mail, de facebook, şi să le promiţi că nu-i uiţi şi că le trimiţi şi lor pozele.

În privinţa clădirilor, lucrurile stau, însă, exact pe dos. Oriunde te-ntorci e câte o interdicţie de fotografiat, iar problema e că nici măcar nu-i semnalată vizibil; se presupune, doar, că ştii care clădiri nu trebuie fotografiate, iar regula general valabilă e că n-ai voie să-ndrepţi camera spre nimic oficial. Parte proasta e ca la categoria „oficial” nu intră numai unităţile militare sau ministerele sau marile obiective gen guvern sau preşedinţie, ci şi ambasadele, sediile diferitelor autorităţi publice locale sau centrale, ba chiar şi gheretele poliţiştilor din intersecţii. Aparent, Marele Satan nu s-ar da în lături de la a spulbera cu rachete de croazieră chiar şi ultimul acoperiş din placaj, dacă sub el se adăposteşte de ploaie, ninsoare şi găinaţi un angajat al guvernului.

Evident, gestul de a fotografia pe cineva în uniformă este echivalent cu un act ostentativ de spionaj împotriva Republicii Islamice. Poliţiştii par gata să scoată pistolul la tine dacă îndrepţi camera spre ei. Cu militarii nici n-am încercat, de teamă că vor chema în ajutor aviaţia. Cu toate eforturile mele, n-am reuşit să conving decât un singur purtător de uniformă să stea la o poză, iar acela era un tataie, paznic de parc, care cred că nici el nu prea înţelegea dacă poartă o cămaşă cu epoleţi sau doar un halat ceva mai scurt.

Într-o după-amiază, rătăcind prin Teheran, ne-am oprit la o intersecţie. Mie-mi plăcea lustragiul, lui Dragoş iminenţa apusului. Ne-am aşezat pe o bordură şi am început să tragem, fiecare ce vedea pe-acolo, adică nu mare lucru, dar şi-aşa nu ne grăbeam nicăieri şi aveam a ne zâmbi cu toţi trecătorii.

După ceva timp, a traversat la noi un soldat care l-a legitimat pe Lumpan şi i-a confiscat actele. Abia atunci ne-am prins că, peste drum, era o gheretă de pază şi un gard de beton şi ţepi şi cu un mare vălătuc de sârmă ghimpată deasupra. Că nu se vedea decât gardul şi ceva vegetaţie în spate, n-avea nici o importanţă. Era cu gheretă în faţă, deci era interzis să pozezi.

Era, am aflat apoi prin semne de la trecători, o ambasadă, şi încă una europeană. La o adică, ne puteam chiar refugia înăuntru, în însăşi clădirea pe care fusesem prinşi în flagrant că o spionam, dar ăsta era un paradox prea subtil ca să-l explicăm gradatului.

Lucrurile s-au rezolvat, normal, ca-n Orient: printr-o negociere. La drept vorbind, eu eram mai îngrijorat că începuse să se strângă lumea-n jurul nostru (şi unii erau chiar prea bine tunşi) decât de posibilitatea de a intra realmente în vreun bucluc.

Ne-a fost învăţătură de minte: în zilele următoare, n-am mai fotografiat clădiri oficiale decât când nu se uita nimeni – şi paznici abia după ce adormeau în post.