Kremlinul are acum un vehicul politic în România

Două întrebări din ultimul barometru INSCOP măsoară, în esență, eficacitatea propagandei Kremlinului pentru răsturnarea culturală a percepției poporului român față de Imperiul Rus – iar veștile nu sunt bune.

Așadar: la finalul lunii mai, cercetătorii INSCOP au întrebat eșantionul sociologic “Câtă încredere aveți în următoarele țări?”, și au primit următoarele răspunsuri:
Statele Unite, 52,8%; Marea Britanie, 52,7%; Franța, 45,3%; Republica Moldova, 40,7% și tot așa, până la ultimul loc din clasament, și anume, Rusia, pentru care cota de încredere a românilor este de numai 11,2%.

O altă întrebare s-a referit la încrederea în Uniunea Europeană și în NATO. Românii își mențin o cotă de încredere ridicată în NATO – 70,5% au încredere foarte multă și destul de multă în alianța militară defensivă din care face parte și România, de mai bine de 20 de ani, iar 62,3% au încredere foarte multă și destul de multă în Uniunea Europeană, adică entitatea politică și economică a 27 de state europene, între care și România, și care este, fără îndoială, un factor major, dacă nu chiar cel mai important, al prosperității țării noastre din ultimele decenii.

La prima vedere, aceste cifre sunt liniștitoare. Așa cum observă și directorul INSCOP, sociologul Remus Ștefureac, ele “indică și un nivel de reziliență ridicat al populației României pe una dintre dimensiunile cele mai intense – denigrarea UE și a NATO – ale războiului informațional al Rusiei care vizează populațiile statelor membre ale Uniunii Europene.”

Dar cercetătorii INSCOP au făcut un pas înainte în cercetarea lor și au investigat cum se distribuie încrederea – sau neîncrederea – românilor în țările și instituțiile mai sus-menționate în funcție de opțiunile politice ale respondenților.

Iar aici putem observa un fenomen alarmant: alegătorii care se exprimă împotriva instituțiilor euro-atlantice și în favoarea Rusiei au, de-acum, un vehicul politic care le răspunde așteptărilor, sau poate chiar mai mult: care a învățat cum să le creeze așteptări cărora să le propună diverse răspunsuri.

Iar acest vehicul este partidul AUR.

La întrebarea “Câtă încredere aveți în următoarele țări?”, Rusia s-a plasat pe ultimul loc, într-adevăr, cu numai 11% cotă de încredere. Dar acești 11% se adună într-un mod foarte dezechilibrat în electoratul român.

Astfel, dacă în Rusia au încredere 1% din votanții USR, 3% din cei ai PNL și 8% din votanții PSD, alegătorii care preferă AUR exprimă și o cotă de încredere de 21% în Rusia.

Cu alte cuvinte, 1 din 5 votanți AUR consideră că Rusia agresoare, o dictatură care își trimite în pușcărie sau își aruncă pe ferestre criticii, condusă de un lider acuzat de crime de război, este, cumva, o țară care merită încredere.

Încredere să ce? Nu poți să nu te întrebi.

Lucrurile stau și mai alarmant în privința atitudinii față de UE și NATO.

Astfel, 42% dintre votanții AUR au încredere destul de puțină sau deloc în NATO și un șocant procentaj de 58% dintre simpatizanții AUR n-au încredere deloc sau foarte puțin în Uniunea Europeană.

Iată, deci, că bombardamentul propagandistic declanșat de Kremlin și-a găsit țintele, în cele din urmă. Un număr semnificativ de români s-au predat chiar fără să-și dea seama atacurilor conspiraționiste, mascate cu momeli formulate cu grijă pentru a exploata temeri colective, nevoia de sens și ostilitatea față de autoritate. Faptele au devenit opționale, realitățile, multiple, valorile, răsturnate – iar emoțiile au înlocuit rațiunea, alimentând vâlvătaia neîncrederii ce riscă să distrugă tot ce am obținut, ca societate, în ultimele decenii.

Iar printre ruinele rațiunii prăbușite sub greutatea conspirațiilor s-au ițit, evident, politicieni demagogi și populiști, gata să apuce chilipirul. În fond, profitori de război au existat dintotdeauna, de ce ar fi cei politici vreo excepție?

Aceste milioane de alegători sunt acum o masă de manevră pentru agenți de influență obscuri, dar este responsabilitatea statului – și a întregii societăți, de altfel – să-i salveze din capcana în care au intrat, din motive mult prea complexe pentru a le relua aici. În fond, ei rămân cetățeni români, membri ai națiunii, și nici nu pot, nici nu trebuie să fie excluși sau să se simtă excluși: divizarea societății este exact obiectivul urmărit de operațiunile subversive anti-democratice care ne vizează.

Istoricul Timothy Snyder observă foarte bine în excepționala sa lucrare, Drumul spre nelibertate: “Rusia nu poate să devină mai puternică, așa că trebuie să-i facă pe ceilalți mai slabi. Cea mai simplă modalitate de a-i face pe ceilalți mai slabi e de a-i face mai asemănători Rusiei.” Și: “Rusia lui Putin nu a reușit să creeze un stat stabil, cu un principiu al succesiunii și o domnie al legii. Deoarece eșecul trebuia prezentat ca succes, Rusia trebuia să se prezinte ca model pentru Europa, și nu invers. Pentru asta, era necesar ca succesul să fie definit nu în termeni de prosperitate și libertate, ci în termeni de sexualitate și cultură, și ca Uniunea Europeană și Statele Unite să fie definite ca amenințări nu din cauza a ceva ce ar fi făcut, ci a valorilor pe care se presupunea că le reprezintă”. În fine, iată ce spunea și Dmitri Kiselev, unul dintre principalii propagandiști ai regimului Putin: “Războiul informațional este acum principalul tip de război”.

Ei bine, în acest război, România este sub atac și nici măcar în defensivă, ci în debandadă și, cel mult, în apărare disperată pe ultima linie, așa cum a demonstrat controversata anulare a turului doi al alegerilor de anul trecut.

Dar, după ceva mai mult de un an de campanii electorale și alegeri epuizante, iată că țara noastră are, în sfârșit, un guvern plin, un președinte la început de mandat și un răgaz pentru reparații și reconstrucție.

Provocările sunt uriașe. Acum ne concentrăm, cu toții, pe urgențele fiscale și pe dezastrul bugetului național, dar obiectivul strategic trebuie să fie, fără îndoială, recâștigarea încrederii unei mari părți a cetățenilor români în valorile democratice veritabile. Cum se poate face asta? Nu există o rețetă general valabilă, dar probabil că onestitatea guvernării în relația cu cetățenii ar fi un bun început.