Se desfășoară, zilele acestea, o dezbatere furioasă cash vs. card, alimentată de intrarea în vigoare, de la 11 noiembrie, limitării plăților în numerar (modificările la lege, aici, v. Art LXIV). Unele argumente sunt corecte, altele sunt motivații pur emoționale, iar altele sunt de-a binelea conspiraționiste. Nu condamn pe nimeni, e dreptul oricui să pună întrebări și să-și caute fericirea financiară, și cred că toată controversa este explicabilă, având în vedere faptul că vorbim, totuși, de ceva atât de important precum banii personali, adică ceva de care, la limită, poate depinde supraviețuirea fiecăruia. Mi se pare că, din nou, Guvernul a făcut eforturi minimale de a explica de ce ia unele măsuri care ne influențează pe toți.
Evident, nu e treaba mea să justific ce face Guvernul, dar pot măcar să contribui la discuția publică cu informații verificate și puse în context – mai jos, veți găsi explicații despre costurile folosirii atât a cardurilor bancare cât și a banilor gheață.
Mai întâi de toate: cred că oricine trebuie să aibă libertatea de a alege, în continuare, unde și cum vrea să-și țină banii, la bancă sau la saltea, și să-i folosească așa cum dorește, cash sau cu cardul. Fiecare sistem are avantaje și dezavantaje.
Mai cred și că nu e doar datoria autorităților să combată evaziunea fiscală, ci și a fiecărui membru al societății. În fond, dacă o companie plătește, corect, taxe, iar o altă companie, care-i face concurență, nu plătește taxe, asta oferă evazioniștilor un avantaj competitiv nemeritat, care, în final, ajunge să ne coste pe toți: cu cât mai puțini plătitori de taxe, cu atât mai mult efort pe seama celor corecți de a susține, totuși, servicii publice esențiale pentru funcționarea societății.
Mai simplu spus, nu știu de ar trebui să fi eu fraierul care plătește taxe în timp ce alții n-o fac. Așa cum nu sunt de acord cu pensiile speciale, nu sunt de acord nici cu ne-taxarea specială.
Revenind la chestiunea limitării plăților cash, n-am văzut pe nimeni să reamintească faptul că acum s-a aplicat doar o limitare suplimentară, deoarece că existau anumite praguri și până acum. Încă din 2015 (Legea 70) statul a impus limite la plățile în numerar. Toate pragurile ce vor intra în vigoare la 11 noiembrie existau și până acum, doar că erau mai sus – practic, de 5 ori mai sus.
În fapt,
Plățile între o firmă și o persoană fizică nu mai pot depăși 5000 de lei cash într-o zi. Înainte plafonul era de 10.000 de lei. Atenție, regula nu se aplică în cazul plății salariilor – aici nu există limită, iei numerar, dacă vrei, cât ai salariul.
În fine, plățile între două persoane fizice nu mai pot depăși 10.000 de lei într-o zi. Până acum limita era de 50.000 de lei.
De asemenea, magazinele cash & carry – adică Metro, sau Selgros, sau care or mai fi – pot încasa cash de la o persoană juridică în limita unui plafon zilnic de 2.000 lei.
În opinia mea, singurii care au motive întemeiate de nemulțumire pentru coborârea drastică a acestor limite sunt micii comercianți din mediul rural, care încasează mai ales numerar și care se aprovizionează cu aceste sume de la magazinele cash&carry.
Guvernul, populat de birocrați care n-au în general nicio experiență de viață și muncă în economia reală, a creat o problemă aproape insurmontabilă pentru mii de mici comercianți.
Pentru ei, pragul de 2000 de lei pentru plăți cash, într-o zi, e foarte jos. Rezultă că ar trebui să plătească electronic la aprovizionare – deci ar trebui să depună încasările în bancă mult mai des. Poate că ei nici nu s-ar împotrivi plăților on-line, care, să recunoaștem adevărul, sunt mult mai comode, mai ales la sume mai mari, dar problema e, în sine, practică, cu aceste depuneri: în multe localități nu există nicio filială bancară, iar dacă există, plățile la ghișeu sunt de obicei imposibile, pentru că băncile au desființat acest serviciu (de ce, vedem mai jos). Ca atare, depunerile trebuie făcute în bancomatele multifuncționale care acceptă și depuneri de numerar – dar, din nou, aceste bancomate sunt destul de rare (de exemplu, la mine, în Corbeanca, o comună supra-populată din marginea Capitalei, nu e nicio bancă și nu-i niciun bancomat multifuncțional). Comercianții ar trebui, deci, să umble brambura pe drumuri cu gențile cu banii încasați peste zi, în căutarea unui bancomat multifuncțional unde să poată depune banii, pentru ca apoi să meargă la cash&carry cu cardul ca să facă achiziția de mărfuri pentru a doua zi.
Ca atare, pentru mii (probabil) de mici comercianți rurali, guvernul, populat de birocrați care n-au în general nicio experiență de viață și muncă în economia reală, a creat o problemă aproape insurmontabilă, care nu doar că era ușor de anticipat, dar a fost și reclamată din timp, de când se purta dezbaterea publică pe acest subiect (l-am auzit pe ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, Adrian Câciu (PSD), ricanând că „90% dintre români câștigă sub 4.000 de lei pe lună și noi dezbatem despre 5.000 de lei cheltuiți la un comerciant”. Declarația este o nouă probă de țâfnă guvernamentală față de contribuabili, că nu despre cât își permit cetățenii să cumpere de la magazin e vorba aici, ci despre cum magazinele mici nu au cum să respecte regula care le-a fost impusă cu atâta obtuzitate. Apropo, dl. Câciu e acel fost ministru de Finanțe care a dat-o de gard cu bugetul de stat, supraestimând veniturile și subestimând cheltuielile, și lui i se datorează măcar parțial toată harababura asta fiscal-financiară din ultimele luni. Mai multă demisie și mai puțină impertinență nu i-ar strica).
Acum, cineva ar putea observa că modul cel mai simplu – și legal! – prin care micii comercianți ar putea evita limitarea plăților cash ar fi să treacă la încasări prin POS. Asta ar rezolva problema cu alergătura după bancomate, cu banii-n geantă, nu? De ce n-o fac?
Eu cred că întrebarea corectă e de ce n-au făcut-o încă și cum ar putea fi încurajați s-o facă.
N-o să vorbesc despre problemele tehnice – principala, dar cred că și foarte rară, fiind accesul dificil la internet/semnal, pentru plata prin POS: acoperirea cu semnal și internet e totuși foarte bună în România. De asemenea, nu există, realmente, niciun fel de probleme practice de securitate a tranzacțiilor (spre deosebire de plățile în numerar, care sunt mereu susceptibile de jaf/furt). Cardurile cu chip, 3D Secure, beneficiază de o criptare deocamdată infailibilă, și singura cale prin care se pot frauda bani de pe un astfel de card e prin neatenția utilizatorului (furt de PIN, phishing etc, nu mai reiau) – prin comparație, portofelele și borsetele burdușite cu bancnote se fură cu regularitate, iar în cele mai multe cazuri banii respectivi nici nu mai sunt recuperați vreodată.
Cu asta, am ajuns la partea de comisionare a tranzacțiilor cu cardul, pe care mulți o invocă drept motiv serios de rezervă – și chiar este, în unele cazuri.
Cum se comisionează tranzacțiile cu cardurile bancare?
În primul rând, să lămurim un fapt: în România (și nu doar), cu excepția unor cazuri aparte, rar întâlnite și prevăzute contractual, plățile cu cardul sunt gratuite. Adică tu, când faci o plată cu cardul la un comerciant, nu dai mai mult decât prețul afișat. Comisioanele se aplică la încasare, deci sunt achitate de comerciantul care încasează prețul respectiv prin POS.
Comisioanele acestea variază destul de mult. Ele pot fi – și sunt! – chiar și zero în cazul comercianților mari și foarte mari, dar pot ajunge chiar și la 3% în cazul comercianților mici, cu puține tranzacții. De regulă, o cumpărătură cu cardul la un magazin mic, din mediul rural, va fi comisionată mai mult decât una la un hypermarket dintr-un mall, care are un vad excepțional.
Dar tu, cumpărătorul, simți această comisionare? Răspunsul cinstit e că depinde și că doar comerciantul îți poate spune dacă prețul e mai mare, ca să acopere și costul cu comisionul, sau prețul e la fel iar comerciantul își scade acest cost din profitul lui. Unii pot include acest comision în adaosul comercial, alții n-o fac. Un fapt interesant aici: în cazul în care comerciantul a mărit prețul ca să acopere comisionul de la plata cu cardul, cei care cumpără cu bancnote și monede vor plăti și pentru un serviciu pe care ei nu-l folosesc, de fapt, că nu există în magazine diferențe de preț la plata cu cardul sau cash (e interzis prin lege, de fapt, să ai diferențe de preț cash/card).
Comisionul încasat pentru folosirea cardului este, în esență, costul unui serviciu foarte complex. Un amic se plângea zilele trecute, pe X (fostul Twitter), că aceste costuri ar fi prea mari pentru ceva complet automatizat. Ei bine, nu e chiar așa.
Sistemul de plată cu cardul trebuie să respecte fără greș anumite reguli:
- să fie super-securizat
- să fie instantaneu (sau cvasi-instantaneu)
- să funcționeze fără eroare, permanent, în țara emitentă și în multe alte țări
Iar toate acestea costă – cine nu crede, poate-ncerca că facă el unul mai ieftin.
Adevărul este că folosirea banilor gheață este întotdeauna mai scumpă decât plățile electronice, chiar și cu toate costurile impuse de mentenanța și securizarea sistemului.
Comisionul propriu-zis e alcătuit din mai multe părți.
Mai întâi este un cost de interconectare impus de companiile internaționale de carduri – la noi, asta înseamnă, în imensa majoritate a cazurilor, Mastercard și VISA. Niciuna dintre ele nu emite carduri propriu-zise, ci doar asigură tranzacționarea și transferul electronic de fonduri în toată lumea: este vorba de sute de miliarde de tranzacții anual, care trebui să se desfășoare fără eroare. Pentru accesul la acest sistem global de tranzacții financiare electronice, atât Mastercard cât și VISA (și oricare altă companie similară, până la urmă) percep, în UE, un comision de 0,2% din valoarea tranzacției pentru carduri de debit. Băncile care emit cardurile acestea de debit nici măcar nu văd banii respectivi – sumele sunt virate direct la BNR, de unde Mastercard și VISA și le extrag când doresc.
Apoi intervin costurile propriu-zise ale băncii emitente cu operațiunile respective, de procesare, care variază în funcție de produsul utilizat (card de debit, de credit, carduri business etc).
Există un cost pentru decontarea interbancară, unul care acoperă riscul financiar (încasatorul, adică comerciantul, va primi întotdeauna banii pe ce a vândut, dacă tranzacția a fost autorizată, chiar dacă cel care plătește nu mai are suficienți bani în cont), există costuri propriu-zise de operare a sistemului (servere, comunicații, salarii pentru angajați etc). Sunt costuri cu securitatea tranzacțiilor, pentru blocarea oricărei tentative de fraudă; mai sunt și costuri cu îndeplinirea cerințelor de reglementare – auditări, verificări, raportări etc; și, evident, sunt și costuri cu rambursările în urma disputelor legate de tranzacții, când plățile sunt revocate sau contestate. Mai sunt și cheltuieli semnificative cu asistență tehnică, mentenanța și înlocuirea POS-urilor – când mergeți data viitoare la magazin și apropiați cardul (sau smartphone-ul, sau smartwatch-ul) de POS, uitați-vă o clipă la el: costă între 150-200 de euro și are o durată maximă de viață de 3 ani. POS-urile sunt înlocuite atât de des mai ales nu neapărat din cauza uzurii fizice, cât datorită actualizării și evoluției permanente a sistemelor de siguranță încorporate. Fiecare generație de POS-uri trebuie verificată și acceptată de VISA și Mastercard înainte să poată fi distribuită. Acum gândiți-vă la un magazin care face doar o singură tranzacție pe zi cu acest POS. Cum pot fi acoperite costurile cu el? (Apropo, aplicațiile de POS pe mobil nu sunt mai ieftin de folosit, ci dimpotrivă, deoarece nu vin din ecosistemul băncilor clasice, deci trebuie să plătească asigurări mai mari, de exemplu, pentru garantarea tranzacțiilor și accesul în sistem).
Băncile își acoperă aceste costuri din comisionarea tranzacțiilor, iar aceste comisioane pot ajunge uneori la 3% din valoarea tranzacției, deși plaja uzuală este între 0,8-2%.
Cum obțin unii comercianți comisioane subunitare, ba chiar zero?
Prin negociere, evident, și prin volum. Banca poate oferi un contract super-avantajos de comisionare la plata cu cardul unui agent economic complex, important, care cumpără o listă mai lungă de servicii bancare. Unii dintre acești mari comercianți au o forță de negociere atât de mare încât lansează cereri de ofertă pentru serviciile bancare, iar băncile concurează, unele cu celelalte, pentru a câștiga un astfel de client.
Oricum, e complicat să determini un bancher să-ți spună care e profitul băncii din această comisionare. Tot ce am putut să aflu este că, în anii 2000, când plățile cu cardul erau încă abia la început, una dintre cele mai mari bănci din țara noastră obținea o marjă de numai 0,2% după acoperirea tuturor cheltuielilor cu sistemul.
Cineva ar putea întreba acum, „păi dacă sistemul acesta e atât de complex și presupune atâtea cheltuieli, de ce nu rămânem la cash? Nu e mai simplu cu bani gheață? N-ai nevoie de servere, taxe de interchange, mentenanță la POS-uri șamd, nu?”
Păi, nu. Adevărul este că folosirea banilor gheață este întotdeauna mai scumpă decât plățile electronice, chiar și cu toate costurile impuse de mentenanța și securizarea sistemului.
Bancnotele trebuie tipărite (iar monedele, bătute), distribuite fizic, colectate, depuse la bănci, unde sunt numărate, sortate și verificate. Cele distruse trebuie identificate și înlocuite, iar restul trebuie depuse în condiții de securitate deosebită, pentru ca apoi să fie din nou distribuite fizic – din nou, cu mașini blindate – celor care urmează să le folosească. Toate aceste operațiuni implică manipulare propriu-zisă, infrastructură fizică, ore de muncă, salarii șamd. În plus, numerarul e mereu susceptibil să fie furat – cu cât mai mult la un loc, cu atât riscurile sunt mai mari. Fluxurile financiare digitale, oricât de complexe, vor fi mereu mai ieftine decât cele de numerar – ba, chiar, în mod paradoxal, cu cât tranzacțiile online sunt mai multe, cu atât costul lor/operațiune scade, ceea ce nu e valabil la tranzacțiile cu numerar (ba dimpotrivă).
Numerarul costă mai mult decât banii digitali, dar costurile nu sunt, toate, directe, adică plătite de cei care utilizează banii cash – majoritatea aparțin băncilor, iar băncile și le recuperează ulterior prin diverse taxe și comisioane suplimentare. Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Și atunci, dacă e mai ieftin, mai sigur, mai simplu, mai rapid și mai eficient să folosim plăți cu cardul în loc de cash, cum facem cu micii comercianți care au prea puțini clienți pentru a obține comisioane mai mici – acei comercianți cu doar câteva tranzacții pe zi, la care nu se poate acoperi nici măcar costul POS-ului?
Calea mai bună ar fi fost, probabil, cea adoptată de Polonia, în urmă cu mai mulți ani, când guvernul de la Varșovia a ales să încurajeze adopția plăților electronice prin subvenționarea comisioanelor percepute la tranzacții și distribuția gratuită a POS-urilor, în cazul comercianților mici.
Evident, singura cale este înmulțirea numărului de tranzacții – cum spuneam mai sus, aceasta este una dintre particularitățile sistemului: mai multe tranzacții implică costuri mai mici.
Cum se poate face asta? Inteligent sau cu forța.
Din păcate, guvernul a ales forța. Prin coborârea dramatică a pragului acceptat de tranzacții cu numerar, autoritățile forțează, implicit, adoptarea plăților cu cardul și în locuri în care acestea sunt acum doar întâmplătoare sau, pur și simplu, încă imposibile (magazine fără POS).
Va funcționa? Sincer, nu știu și nici nu cred că aceasta este calea corectă. Chiar dacă susțin plățile electronice, nu pot să nu observ că există condiții obiective care împiedică extinderea sistemului, iar forțarea lor nu schimbă realitatea, ci numai provoacă probleme, nemulțumire și neîncredere.
Calea mai bună ar fi fost, probabil, cea adoptată de Polonia, în urmă cu mai mulți ani, când guvernul de la Varșovia a ales să încurajeze adopția plăților electronice prin subvenționarea comisioanelor percepute la tranzacții și distribuția gratuită a POS-urilor, în cazul comercianților mici. Rezultatul: 300.000 de POS-uri instalate în numai prima fază a programului Cashless Poland. Penetrarea plăților cu cardul, în Polonia, e acum una dintre cele mai ridicate din Europa iar gradul de fiscalizare este, evident, și el, foarte ridicat. Aceasta este o atitudine responsabilă, de guvern european, care urmărește dezvoltarea corectă a națiunii, ceea ce duce, automat, și la încasări mai mari din comerț. Ai noștri, înapoiați în abordări, ca de obicei, merg pe calea autoritarismului de reglementare care nu face decât să creeze opoziție indignată și, în cele din urmă, mai degrabă pierderi decât câștig.
11 comentarii Adaugă comentariu
Analiza este cuprinzatoare daca ne uitam la impactul si mai ales ce inseamna limitarea cashului in economie. Doar ca problemele sunt un pic mai nasoale si stau in urmatoarele chestii:
1. Romania avea printre cei mai putin oameni bancabili(oameni ce poseda un cont in banca) din UE. Poate sa se fi schimbat ceva in ultimii ani, odata cu explozia Revolut, dar nu bag mana in foc.
2. La nivel de plati in alte valute cu un card emis de o banca romaneasca in continuare se practica dubla conversie daca esti in alta moneda decat EUR. Asta este si motivul pentru care Revolut a prins atat de bine pe piata romaneasca.
3. Oricat de misto este ideea de a plati prin card/mobil/ceas chestia asta are niste costuri pe care la final tot eu ca si consumator le voi plati. Maine daca magazinul mixt din sat isi va monta POS preturile vor suferi o crestere cat sa acopere comisioanele. Ori asta in anumite zone din Romania o sa insemne ceva. Ideea de a subventiona statul comisioanele o perioada suna bine in teorie, doar ca nu vad de ce ar opri un comerciant sa majoreze pretul ca deh nu are incredere in stat.
La toate astea adauga si calitatea serviciilor financiare din Romania care este una absolut deplorabila. Aa ca tehnologic lucrurile s-au miscat mai bine fata de alte tari nu neg asta. Dar in Romania sa am cont la banca este pentru a primi salariu, a cumpara si poate sa-mi fac un credit de orice fel. Daca vreau sa investesc pe bursa si fara sa ma simt jecmanit trebuie sa fac niste manevre complicate. Dar este o alta discutie.
Pe langa asta trebuie sa intelegem ca masura asta o sa-i loveasca la final pe oamenii cinstiti care vor plati in plus pe ceva pe care oricum il plateau. Cine vrea sa umble cu sume mari cash la el o s-o faca in continuare.
„În opinia mea, singurii care au motive întemeiate de nemulțumire pentru coborârea drastică a acestor limite sunt micii comercianți din mediul rural, care încasează mai ales numerar și care se aprovizionează cu aceste sume de la magazinele cash&carry. […] Pentru ei, pragul de 2000 de lei pentru plăți cash, într-o zi, e foarte jos. ”
Nu doar ei. Si pragul de tranzactionare intre doua persone fizice a scazut mult prea jos. 10.000 de lei la prima strigare, aud ca va fi 5000 de lei la a doua strigare. Sunt vaci de lapte care costa mai mult de atat. Nu mai vorbesc de masini second-hand. Astfel de tranzactii se faceau simplu pana acum: contract de vanzare, ia banii, da-mi bunul si actele. Cum persoanele fizice nu au POS, tranzactia va fi acum: priveste, iti trimit eu banii acum, prin aplicatia mea de pe smartphone (oare cat de simplu va fi asta pentru un cineva din mediul rural care cumpara o vaca sau o masina second hand din 2005?). Probabil vanzatorul vrea sa astepte pana sa intre banii, azi sau maine (evident si el are nevoie de cont bancar si de aplicatie, ca sa verifice extrasul de cont) Si cine stie, poate ca maine, vanzatorul zice ca nu mai vrea sa vinda deloc, ca s-a razgandit. Sau dispare si nu mai raspunde la telefon doua saptamani, ca era un samsar in targ si avea nevoie de ceva bani de rulaj. Si tot asa. Si discutam de sume relativ mici, 2000-3000-4000 de euro, pana la urma.
O limita corecta la ce se intampla in Romania de azi era, mai degraba, la 5000 de euro, adica 25.000 de lei intre persoanele fizice. Nu 10.000 de lei. Nu 5.000 de lei. Guvernul a reusit performanta sa miscoreze plafonul asta DE 10 ORI dintr-o singura lovitura, fara sa tina cont de ce se intampla cu adevarat in tara asta.
Si mai urmează o scădere de la 1 ianuarie.
Salut,
Discutia e mult mai complicata de atat si nu prea are legatura cu motivele expuse in articol. Da, implementarea e facuta cu toporul, dar nu e nici prima si nu va fi nici ultima lege introdusa si implementata aiurea in Romania. Si cumva nu cred ca in alte tari totul e perfect, mai degraba abuzurile sunt mai subtile.
Un argument real impotriva acestei limitari e ca oamenii din zonele „fara POS-uri” in general nu au carduri bancare sau nu stiu sa le foloseasca. Un argument real pro aceasta limitare e ca micile magazine/micii comercianti de care mentionezi, mai ales din zonele „fara POS-uri” fac evaziune fiscala. Daca evaziunea asta fiscala e sau nu neglijabila in comparatie cu evaziunea companiilor de dimensiuni mai mari e o alta discutie. Faptul ca statul nu-si face treaba pentru scaderea/eliminarea evaziunii fiscale este, de asemenea, o alta discutie.
Si btw, sunt cel putin 5 ATM-uri in Corbeanca, din care 2 la tine in cartier. Posibil ca nu toate sa aiba bani in orice moment, dar optiuni sunt, chiar daca nu toate bancile sunt prezente.
Nu, eu am spus ca nu e nicio filiala bancara si niciun ATM multifunctional.
Dar, am scris “functional”, corect, dar voiam sa zic multifunctional, scuze, am corectat.
cel mai bun a fost ultimul ascultator de azi de la 8 dimineata. daca esti mic comerciant la cocorastii mislii nu ai nicio optiune, ai comisioane nejustificat de mari, nu ai cu cine negocia. cum sa fii de acord cu chestia asta? doar de dragul modernismului ?
Primul pas ar trebui sa fie obligarea tuturor bugetarilor sa incaseze salariul pe card. Simplu ca buna ziua. In firmele private se poate, deci obligatoriu ar trebui sa fie si la stat. E bataie de joc si sfidare maxima ca ei sa vorbeasca de plati cu cardul si in parlament inca sa se incaseze banii in plic. Unde s-a mai pomenit asa ceva? Au pus exceptia in lege cu plata salariilor fix ca ei sa continue sa isi ia banii in plic. Bezna mintii.
Multe firme (private) aleg sa dea fisicul in mânuta, asa se face evaziunea. Semnezi ca lucrezi pe 800 lei/luna, sefutzu’ iti da 1500 ca asa vrea el, din mila ca ai un copil. Apoi iti scoate ochii ca nu muncesti de banii aia si el e bun, dar asta-i deja alta poveste. 🙂
Inainte de a intra in toate detaliile de cost trebuie vazut principiul. Practic, impunand o limita de bani pesin intr-o tranzactie inseamna ca la acel moment in timp, „cineva” imi restrange dreptul de proprietate nejustificat. Adica intre mine si banii mei se interpune un tert care, din varii motive, ma poate lipsi total de acces la acei bani. Spun ca e nejustificat pentru ca o restrictie ar trebui sa fie posibila (daca citim drepturile omului sau chiar Constitutia) doar daca exista un interes public bine justificat. Care este interesul public ca eu sa nu pot plati numerar daca vreu acest lucru? A spune ca prin limitarea platii cu bani lichizi se limiteaza evaziunea fiscala este destul de idiot atat timp cat tranzactia respectiva ar fi la vedere. Vedem cu ochiul liber ca interdictia de a face tranzactii in numerar peste o anumita limita nu a afectat deloc portbagajul aluia de la Vaslui. Pe de alta parte, daca valiza aia de bani ar fi fost folosita la achizitionarea unei case, tranzactia s-ar fi facut cu un contract, cu acte notariale deci fiscalizat. Problema este la fel de fals pusa ca in cazul in care s-ar inaspri conditiile de obtinere a vizelor ca sa limitam imigratia clandestina peste Mediterana. Pai ce, aia vin cu vize? Prin urmare, orice discutie despre costuri in utilizarea numerarului este o fenta ca sa nu observam o limitare drastica a unui drept fundamental care, pana la urma, iti garanteaza macar un sentiment de libertate personala. Aceasta limitare nu afecteaza decat oamenii care actioneaza corect din punct de vedere fiscal si nicidecum pe aia care fenteaza legea asa ca interesul public devine evident nul. Pentru aia oricum nu conteaza, chiar daca vorbim de plati electronice. Ca d-aia s-au inventat criptomonedele … Si, intre noi fie vorba, nici nu prea vreau sa mai aud de BCR. Si nici de banca ailalta austriaca unde am cam fost nevoit sa imi fac cardul pentru incasarea salariului …
Subvenționarea comisioanelor și distribuirea gratuită a POS-urilor pentru comercianții mici ar putea să faciliteze tranziția către plățile electronice fără a crea nemulțumiri semnificative.