Frica, principalul potențator al autoritarianismului

Un guest post de C.B. (în continuarea articolului de săptămâna trecută):

Singularitatea tehnologică actuală, care a dat peste cap atâta lume¹, e un moment fără precedent în istorie (da, știu, există dintre cei care nu cred asta și aduc în discuție alte momente critice din trecut. Pot oferi echivalentul electronic al unei ridicări din umeri. Aprecierea asta nu e mea, care-s un oarecare trăitor, ci a unor oameni mult mai deștepți și mai citiți. Dacă vă simțiți mai inteligenți, mai citiți și mai experți decât Stephen Hawking, John Maynard Smith sau Yuval Noah Harari, contraziceți-i pe ei). Ea a rupt specia în două părți inegale, care nu prea mai au multe în comun² dar care sunt silite să locuiască pe aceeași planetă. Ce e de făcut?

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Două note de parcurs:

¹) Nu tehnologia în sine are aceste efecte, și nici artefactele luate în izolare. 99%+ dintre noi habar n-avem cum funcționează exact telefonul mobil dar le folosim cu succes; iar un membru al unui trib protejat din jungla amazoniană n-ar avea probleme majore să tragă cu un Barrett M82 .50 după un pic de antrenament, chiar dacă nu știe cum anume își doboară cina. Nu, nu tehnologia, ci efectele sociale cumulative ale multor tehnologii însumate, care ne schimbă lumea până la a nu mai recunoaște nimic din ea, au acest rezultat. „Singularitate tehnologică” este doar un termen-umbrelă pentru un purcoi de tehnologii, schimbări și efecte psihosociale interconectate.

²) „Da’ cine ejti tu bă, să zici asta?? Ui’ că io vorbesc bine-mersi cu văr’miu din State!” Pe subiecte periferice, n-am nici o îndoială. Pe subiectele centrale (iar alegerile politice sunt centrale pentru că derivă direct din (a) setul de valori personale, ceva extrem de intim și (b) din complexul emoțional creat în jurul identității sociale, care e parte importantă a sensului identității personale), însă, dialogul se rupe. Cum poți „discuta” cu un adept a Pământului plat? Sau al celebrelor tuneluri dacice de sub Bucegi?

Pentru un minim dialog este nevoie sine qua non ca părțile implicate să cadă de acord asupra unui set comun de reguli și definiții: ce e ‘fapt’ și ce ‘opinie’, ce anume informație este adevărată prin consens, cum definești ‘argument’ și ce tip de logică folosești etc. Cum una dintre părți, în cazul nostru, a divorțat de realitate și preferă să aleagă emoțional ce e ‘fapt’ și ce nu, indiferent de cum arată realitatea obiectivă, dialogul se rupe înainte de a începe.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

În istoria speciei există nenumărate momente de confuzie, stagnare sau chiar inversiune a tendinței istorice de „progres” (pun între ghilimele pentru că, din nou, sunt nevoit să înghesui o realitate complexă și foarte amestecată în câteva cuvinte simple). Prin asta înțeleg două tendințe istorice:

• creșterea cvasi-permanentă a arealului și forței drepturilor individului și a contribuției comune la administrarea „trebilor cetății” paralel cu diminuarea importanței și efectelor forței brute
• expansiunea aplicării drepturilor și libertăților individuale în din ce în ce mai multe domenii și includerea din ce în ce mai multor grupuri.

Evident, mersul istoric e departe de a fi liniar și crescător în oricare domeniu, dar în general cam într-acolo se îndreaptă specia. Așa stând lucrurile, se pare că partea de omenire mai numeroasă (cam 2/3+ la ora asta) care își dorește menținerea acestor două tendințe (reunite sub umbrela „progres social”) se situează cumva „de partea corectă a istoriei” (metaforă, metaforă…), iar treimea potențial sau efectiv reacționară, cea care vrea să întoarcă roata istoriei, mai degrabă nu.

Deși eu sunt ultra-progresist, iar grupul progresiștilor e în general aliniat cu trendurile istorice, nu vreau să spun că „progresist = bun, conservator = rău, reacționar = demon”. Așa gândesc copiii de grădiniță, iar după clasa a II-a deja învață nuanțe și discriminări fine. Balansul progresist – conservator a asigurat stabilitatea, câtă a fost, de-a lungul istoriei noastre; dacă lucrurile s-ar mișca așa cum vreau eu multă lume ar avea probleme de adaptare la ritm – nu de înțelegere, ci de adaptare. Și am face multe greșeli, înainte de a găsi calea cea bună. Precauția, testarea soluțiilor înainte de generalizare, păstrarea tradițiilor și instituțiilor, caracteristici ale conservatorilor, au contribuit semnificativ la progres, de exemplu.

În plus, nici unul dintre grupuri nu e omogen. Între progresiști există destui capsomani și exaltați, până la autoritarianism (numeric mai puțini decât reacționarii, dar nu zero). Între conservatori există deosebiri, uneori flagrante, de poziții. Iar între reacționari… există și acolo o caracteristică esențială care ne poate ajuta să identificăm niște căi de a supraviețui împreună.

Lumea științifică încă nu a identificat la ora asta vreo soluție; există însă niște direcții în care psihologii și sociologii lucrează. Înclinația spre autoritarianism (ceea ce Karen Stenner numește propensiune spre „oneness and sameness”) este latentă (se exprimă doar în anumite condiții). Mai exact, este activată de sentimentul de frică generat de ceea ce tot Karen Stenner numește „normative threat”: o amenințare la adresa „ordinii naturale” (din categoria ierarhiilor de tipul „omul și femeia lui”, cum se spune pe la țară).

Această trăsătură este exploatată fără scrupule de cinici și de politicieni. „Companiile străine” care „repatriază ilegal profitul”, „ungurii” sau mai recent „ucrainenii”, „imigranții” care „ne strică sângele pur geto-dac” la noi, „naziștii banderiști din Ucraina” la ruși sau „coloanele de imigranți” și „frontierele deschise” din teleologia maga privind „declinul măreței Americi” sunt exemple de amenințări normative folosite de politicieni și actori de media care întețesc sentimentele de frică ale reacționarilor pentru scopuri strict individuale.

Interesant, deși reacționarii împart foarte tăios lumea în „noi” și „ceilalți”, definițiile acestor grupuri sunt ajustabile – un „dușman” a întregii țări îi poate aduce alături de oameni pe care în mod normal i-ar demoniza în condiții de securitate națională sporită.

Aceste două caracteristici oferă două căi de explorat. Prima, diminuarea temerilor specifice legate de transformările prin care trece lumea – mesajele publice ale celor sănătoși la cap ar merita regândite (eu sunt mândru să susțin egalitatea tuturor în fața legii prin adoptarea unei forme de uniune civilă pentru persoanele de același sex, de exemplu, dar în discuții cu reacționari prefer să mă concentrez pe subiectele în care avem totuși ceva în comun – securitatea națională, viitorul comun etc).

A doua, pentru că aceste caracteristici sunt doar aproximativ 50% moștenite genetic, avem nevoie de un fel diferit de educație, pentru că cea formală nu dă rezultate, dimpotrivă. Gândirea critică (care are o definiție foarte clară și nu înseamnă să crezi toate prostiile conspiraționiste doar pentru că n-ai încredere în „autorități”) este o abilitate dezvoltabilă; avem nevoie să învățăm copiii acest tip de analiză a lumii.

Există, în mod sigur, mult mai multe abordări ale situației actuale, dincolo de asta psihoneurologică a mea: prin prisma culturilor naționale, a calității sistemelor educaționale, a inechităților flagrante din societate (cum ar fi cele cuprinse în indexul GINI) etc. Multe, foarte multe puncte de vedere diferite care se completează reciproc, pentru că societatea umană e cam cel mai complex fenomen care există actualmente (poate vremea să fie mai complexă, deși nu sunt sigur…). Dar eu la asta mă pricep ceva mai bine, la psihoneurologie. Aștept ca specialiști în alte domenii să completeze cât se poate tabloul general al unei specii fracturate și care nu mai e așa sigură de viitorul ei.