O vizită în Iran

Am fost în Iran, într-o călătorie oferită de guvernul de la Teheran unui grup de jurnalişti.

Înainte de orice, câteva precizări necesare: oferta a venit fără nici o condiţie, de nici un fel. Nu mi s-a spus nici direct, nici indirect, ce să scriu sau ce să fotografiez sau ce să întreb sau să nu-ntreb. Programul vizitei a fost mai întâi de toate cultural, cu unele accente politice, dar acestea determinate mai degrabă de specificul formei de guvernământ decât de vreun soi de premeditare cu subtext. Am fost liberi să umblăm pe unde am vrut, cât am vrut. Am fost liberi să lipsim de la momentele programului pregătit de gazde, deşi în mod sigur gazdele au luat cele câteva exercitări ale acestui drept ca dovezi de impoliteţe tipic europeană. Nimeni n-a încercat să ne convingă vreo clipă de superioritatea vreunei ideologii, deşi n-au lipsit discursurile clişeistice, cu vehemente accente propagandistice ale unora dintre oficialii pe care i-am întâlnit. Unele dintre aceste momente, de un penibil total, au fost salvate de la un sfârşit înecat în hohote de râs datorită, fireşte, unei politeţi tipic europene.

În următoarele zile, voi publica o serie de articole şi fotografii din această călătorie. Vor fi doar impresii fragmentare – Iranul nu poate fi înţeles complet nici măcar într-o viaţă, darmite într-o săptămână. Ţara moşteneşte o istorie fabuloasă, iar persanii spun că, pentru ei, o perioadă de 100 de ani e mult prea puţin ca să-şi facă o părere. Voi încerca să nu dau sentinţe şi să-mi argumentez impresiile, dar este evident, chiar după numai câteva zile şi câteva discuţii, că societatea trăieşte în universuri diferite – cel public, pe care-l oferă privirilor pe stradă, străinilor sau necunoscuţilor; cel privat, care se lasă cunoscut mai greu, şi pentru pătrunderea căruia e nevoie de timp şi de câştigarea încrederii; şi cel underground, care permite existenţa unor trupe de rock psihedelic, de pildă, cu tot ceea ce presupune fenomenul.

În mod evident, noi am văzut Iranul public, care e dominat de convenţie, formalism, dar şi de o uriaşă curiozitate faţă de străini. În această ţară de 72 de milioane de locuitori, în care numărul real al vizitatorilor occidentali pare să nu depăşească 100 de mii anual, eşti oprit la fiecare colţ de stradă de oameni care vor să dea mâna cu tine şi să te-ntrebe de unde vii, cum te cheamă, ce faci, cum îţi place, ce ai văzut şi unde te duci – în general, să interacţioneze, pur şi simplu, cu tine, pentru că eşti diferit ca îmbrăcăminte şi atitudine, dar asemănător prin trăsături şi carúră: iranienii sunt arieni, mai aproape de europeni decât de arabi sau de indieni.

La drept vorbind, niciodată până acum n-am întâlnit oameni atât de deschişi, prietenoşi, calzi şi amabili ca în Iran, iar asta a fost, până la urmă, cea mai mare şi plăcută surpriză în această ţară pe care o credeam sumbră şi închisă înainte de a ajunge la Teheran.

Imaginaţi-vă, de exemplu, că am dat, întâmplător, în timp ce rătăceam pe străzile Teheranului, peste o bursă ilegală de valută, în curtea interioară a unui bloc. O bursă ilegală în toată puterea cuvântului, cu licitaţii, cumpărări şi vânzări, cu dealeri care ţipau şi fluturau hârtii. Cu totul, peste 100 de bărbaţi agitaţi, care alcătuiau imaginea clasică a bursei new-yorkeze – mai puţin fastul, monitoarele şi clopotul. Eram eu şi fotograful Dragoş Lumpan. Am creat emoţie când am apărut, dar am fost luaţi imediat sub protecţie de câţiva dintre dealeri, pur şi simplu pentru că eram străini. Ni s-a cerut doar să nu fotografiem. De ce? am întrebat. Pentru că oamenii de aici au mulţi bani la ei, ne-au spus, şi ne-au şi arătat – pachete de câte 100 de mii de dolari sau chiar mai mult (există, totuşi, câteva imagini, le veţi vedea la un moment dat). Am povestit îndelung cu unul dintre dealeri, în franceză – vorbea o franceză perfectă – până-ntr-acolo încât, la un moment dat, alţii au început să arunce poante răutăcioase despre Sarkozy, pentru că ne-au crezut turişti francezi.

Suprarealist – dealerii ilegali de valută din Teheran erau la curent cu chinurile pre-electorale ale preşedintelui francez.

Cât despre fotografia de mai sus, am făcut-o în moscheea lipită de casa ayatollahului Khomeini, venerat în Iran ca părinte al patriei şi iniţiator al revoluţiei islamice. Este locul în care ayatollahul şi-a ţinut predicile până la moartea sa în 1989. De altfel, în planul doi, deasupra bannerului cu chipul lui Khomeini, se poate vedea scaunul pe care stătea în timp ce-şi rostea discursurile.

Pentru occidentali, Khomeini este o figură ameninţătoare, aproape de neînţeles, nu doar teoretician, ci si practician al unei cu totul improbabile teocraţii la sfârşitul secolului XX. Evident, iranienii îl cunosc altfel, şi pare binişor diferit, în anumite aspecte.

Moscheea e deschisă publicului, care poate vedea, din afară, lipite de locul de rugăciune, şi cele două încăperi în care a trăit, modest, ayatollahul. Credincioşii vin să se roage aici, şi nimeni nu ne-a spus nouă, ghiaurilor, nimic cât am privit cam insistent rugăciunea. Copiii credincioşilor, precum copiii credincioşilor din toată lumea: neastâmpăraţi, jucăuşi, plini de energie. Vreo 10 au alergat şi s-au hârjonit în permanenţă prin moschee, în timp ce părinţii îşi îndeplineau ritualurile.

Încercaţi să vă imaginaţi o scena ca cea de mai sus în casa memorială a lui Ceauşescu de la Scorniceşti înainte de ’89.

Nu a fost singura surpriză din Iran. Despre restul, în zilele următoare.