Portarul nu gândeşte. Portarul ştie

Acesta este un articol despre portar şi despre locatarul lui. Acesta este un articol despre relaţia monotonă dintre portar şi locatar. Locatarul se zbate în liftul blocat. Locatarul gândeşte. Vecinul gândeşte. Poştaşul gândeşte. Tehnicianul gândeşte. Portarul nu gândeşte. Portarul e tăcut, împietrit. Portarul nu gândeşte pentru că portarul ştie. Portarul ştie orice, prin actul pur fiziologic al constatării evidenţei.

Sigur că Arizona Dream*) este un film despre nevoia de a avea un vis şi despre transformarea prin care treci pe drumul către împlinirea lui. Arizona Dream este foarte filosofic. Portarul de la blocul meu nu e deloc aşa. Portarul meu nu e un peşte pensiv, ci pur şi simplu un peşte prevăzut cu bronhii în loc de branhii. Mutaţi o literă şi obţineţi aceeaşi creatură în alt mediu. Portarul se uită fix ca un peşte la toată lumea care se scurge pe lângă el, apoi constată că ştie ce vede.

Iată-l stând în faţa uşilor întredeschise ale liftului. Îl văd cropuit, o fâşie verticală de portar, imobil, aşteptând să afle. În cutia de tablă, închid telefonul cu tehnicienii de la Intervenţii („cam în două ore, domnu'”), las geanta pe jos, îmi trosnesc un pic încheieturile, ca să nu fac vreo întindere, apuc marginile uşilor culisante. Trag de ele în lateral, mi se umflă vena pe frunte, din gât scot un geamăt gâjâit. Uşile se deschid milimetru cu milimetru, chinuit, până depăşesc un misterios punct de rezistenţă şi alunecă până la capăt. Proptesc bocancul să le ţin, apoi sar afară. Am scăpat, gâfâi uşor, am vaselină pe mâini, dar am scăpat. Portarul aşteaptă, mut, mă urmăreşte cu privirea când trec pe lângă el, cam iritat de absenţa lui din lupta mea. Când ies din bloc, vorbeşte:

– S-a stricat liftul.

V-am spus eu că portarul ştie, nu gândeşte. Taman ca-n Arizona Dream, minus filosofia. El ştie că s-a stricat liftul, a constatat asta chiar acum şi vrea să-mi transmită doar atât: că ştie. Aşa face mereu. Când mă chiombesc în fanta cutiei de scrisori şi văd că e ceva înăuntru el tace, pentru că ştie. Aşteaptă să-mi caut cheile, aşteaptă să-mi ridic hârtiile de pe jos când le scap, aşteaptă să deschid uşiţa şi să scot un pliant publicitar inutil dinăuntru, pe care-l arunc în coşul de lângă măsuţa lui. Nu zice nimic decât după ce am trecut de el: „Azi n-a venit poşta”.

Acum o săptămână m-a informat că plouă afară, după ce m-a văzut ud leoarcă. Alaltăieri mi-a spus că ninge, după ce mi-am scuturat toată zăpada. M-a anunţat că „vine curentul” după ce-am citit anunţul de pe uşa de la intrare. Mi-a confirmat că „s-a pus întreţinerea” după ce am înjurat în barbă în faţa tabelului de la avizier. V-am zis eu că portarul ştie.

Dar nu întotdeauna. Într-o zi, cineva a parcat un camion dintr-ăla, Q7, exact în uşa blocului. A aşteptat să mă strecor pe lângă el şi, conform obiceiului, mi-a confirmat: „a parcat ăsta aici”. „Cine, bre?” „Nu ştiu”, a dat din umeri, după care mi-a explicat şi de ce nu-l interesează: „eu am cheia din spate şi ies p-acolo”. În fine, drept răspuns la privirea mea, oricum ar fi fost ea, mi-a oferit concluzia profund filosofică a întregii sale existenţe:

„Păi nu?”

__________
*) celor cărora le e dor: puteţi reasculta This Is A Film aici.