Zen d’acvariu – Depanarea

Principiul numărul unu al acvaristicii este că apa, mai întâi de toate, trebuie să rămână unde-ai pus-o. Peştii mai sar, dar apa n-are opţiunea asta.

Principiul numărul doi este că, atunci când covorul e ud şi sună vecinul, dacă ai noroc e doar o ţeavă într-un perete, pentru că e mai simplu să spargi beton decât să repari un acvariu defect.

Eu am avut şi n-am avut noroc. Vecinul credea că e de la ţeavă, dar eu m-am prins doar dintr-o privire că nu-i de la acvariul per se, ci de la filtrul extern al acvariului. Oamenii de ştiinţă într-ale acvaristicii spun că filtrul extern este pasul următor pe scara evoluţei filtrelor interne. Adică iei matale un soi de găleată sub presiune de 5, 10, 15 litri sau cum o fi şi-o montezi sub acvariu. Înăuntru cresc bacterii. În „dispozitiv” intră două tuburi – un tur şi un retur, cum ar veni. Şi toată treaba asta mai are şi o pompă care recirculă 600 de litri pe oră, în cazul meu.

Acuma, de ce şi-ar dori cineva o pompă cu bacterii sub presiune la debit de 600 l/h în sufragerie, deasupra unei prize multiple aşezată pe parchet, n-aş putea să vă spun. Doar că, ştiţi deja, sunt un tip impresionabil şi aşa mi s-a explicat, că-i mai bine să am filtru extern.

Filtrul extern a dat ortul popii cam pe la două dimineaţa, judecând după abundenţa produsului secundar de pe jos. Pe la încheieturile sale au început să ţâşnească de-a valma apă şi bacterii. Câte-un pic, pic, pic, dar se adună. În acest timp, nebănuitor, dormeam precum prim secretarul sovietic din Cernobîl în noaptea aia (plus de sforăială dar minus vodca, bre, că nu suport tăria pe stomacul gol).

Dacă n-ar fi atât de fără speranţă muţi, peştii din acvariu m-ar fi trezit, sunt sigur de asta. Adică, imaginaţi-vă că sunteţi blocaţi într-o încăpere care se umple cu apă – n-aţi urla oleacă? Eu am văzut în filme că aşa se-ntâmplă. În filmul meu, peştii n-au urlat, însă vecinul, oho!

Mă rog, nici nu era multă apă pe jos. Acvariul are 120 de litri, dar eu zic că nu s-au scurs mai mult de 40… hai, 50, treacă de la mine. Adică tot câtă benzină consumam eu de la Bucureşti la Ploieşti anul trecut, în zilele de sâmbătă, pe vremea când încă se mai circula bine, nu ca acum.

În fine… a trebuit să-l depanez, nu? Primul lucru, am scos filtrul din priză. Al doilea, mi-am dat seama că nu trebuia să fac asta cu picioarele în băltoacă – dar n-am păţit nimic, pentru că altfel n-aş mai fi scris acum, v-aţi prins, pişicherilor! Apoi, ca orice meşter priceput al mileniului 3, i-am dat un google. „Filtrele de acest tip blabla… capacitate bla-bla… fabricate în China (ce să spun, totul se fabrică acum în China) bla-bla… sunt predispuse scurgerilor din cauza unei garnituri care se uzează şi se rupe. Firma a anunţat acest lucru şi noile tipuri sunt proiectate mai bine. Meanwhile, you can call this UK free-toll number for service”. UK free-toll my ass, I say Romania iz my country! Aici free-tolu’ şi-l repară fiecare.

Demontarea unui filtru extern nu prezintă mari probleme. Se scot tuburile, se ia filtrul şi gata. Dar, pentru că eu sunt inginer, deci mai deştept la dintr-astea tehnice, ştiu că din tuburile cu apă va curge… ce? Coreeect! Niţică apă. Drept pentru care am luat oala aia de sarmale şi am pus-o la îndemână (v-am zis că-s inginer, d-aia ştiu cu oala de sarmale).

Exact aşa s-a şi întâmplat… într-un fel. Am scos tuburile şi apa a început să curgă în oală, cu mai multă putere decât mă aşteptam. Eh, trece, mi-am zis. Trece, mi-am zis. Trece, mi-am zis. Şi taman când ziceam trece a patra oară, s-au întâmplat două lucruri.

1. S-a umplut oala.
2. Mi-a picat fisa.

Aşa cum am învăţat la şcoală (la şcoala vieţii), dacă vrei să scoţi benzină dintr-un rezervor trebuie să pui tubul cu un capăt în benzină şi celălalt în canistră, mai jos. E o chestie cu gravitaţia, am auzit. Deci mai jos, adică aşa cum eram eu azi, cu acvariul deasupra, oala dedesubt şi două tuburi care le uneau.

Problemă: se dă un acvariu de 120 de litri în care au mai rămas 80, două tuburi Φ12 prin care curge lichid într-o oală de 10 litri şi un dobitoc care se uită la fenomen. Întrebări:

A. În cât timp se va prinde dobitocul că îi mai trebuie minimum 7 oale?
B. Ce va face după ce va apuca fiecare tub cu câte o mână, ca să oprească o nouă inundaţie?

Deci exact aşa. Să schimbăm timpul relatării. Stau ciucit, pe vine. În mâna stângă am un tub al cărui capăt îl presez cu degetul mare. În mâna dreaptă, exact la fel. Pe ceafă îmi picură apă de pe tăblia mesei unde e acvariul. Picioarele sunt în apă. Peştii s-au strâns la geam şi râd muţeşte de se strică, chiar dacă sunt pe cale să mierlească – dar ei nu ştiu, că-s proşti ca nişte peşti.

Nu pot da drumul niciunui tub. Nu pot trage tuburile fără a răsturna acvariul. Nu mă pot ridica. Nu mă pot aşeza. Nu pot da telefon, în schimb pot urla cât poftesc, nu mă aude nimeni de aici. Este exact ca-n Darwin Awards, revizitate de Stephen King şi procurorii Legilor lui Murphy. O să mor aici? Cine mă va găsi, mumificat, strângând două tuburi în metacarpiene, în faţa unui acvariu cu schelete de peşti? Măcar n-o să-mi fie sete, cu 80 de litri de apă la-ndemână. Chiar aşa… Dacă amândouă mâinile-mi sunt ocupate… şi aş mai avea nevoie de una… sau de ceva care să mă ajute la prinderea unui tub… şi mi-ar fi sete… ce aş folosi? Hmmmmm…

Auziţi, ştiţi ceva? Nici măcar n-a avut gust rău (oricum mai bun decât atunci când cu pana prostului… dar lăsaţi).

Şi da, am depanat filtrul ăla, floare la ureche, dragă, o garnitură de înlocuit, acolo, plus că mă-mprietenisem deja cu mopul, ce să spun…

Mi-e dor de peştele de sticlă al bunicii. Măcar ăla nu râdea de mine.