Mai răsfirați, băieți, mai răsfirați!

Nu mi-aș fi imaginat c-o s-ajungem în ziua în care un judecător din România – totuși, presupus democratică – oprește un act de justiție sub motivul că asta ar putea afecta credibilitatea partidului de guvernământ și a șefului acestui partid.

Numai să rostești așa ceva și înțelegi enormitatea deciziei, prin care este confirmată, practic, dependența justiției de politic, subordonarea judecătorului față de puternicul zilei.

Este vorba despre motivarea deciziei prin care judecătoarea Ionela Tudor de la Curtea de Apel a oprit cercetarea mai multor sesizări de plagiat în cazul tezei de doctorat a prim-ministrului Nicolae Ciucă.

În motivarea deciziei sale (motivare obținută cu destulă greutate de G4 Media), judecătoarea Ionela Tudor scrie, negru pe alb:

„Luând în considerare cariera profesională şi, în concret, cea politică a reclamantului (adică a dlui Ciucă prin avocații săi – n.m.), generarea unei astfel de ştiri (adică de cercetare a sesizărilor de plagiat – n.m.) are un impact major în credibilitatea electoratului şi a partidului, care poate să conducă la retragerea încrederii acordate, mai ales în contextul social şi politic actual, în care este nevoie de o stabilitate în conducerea executivă a statului.”

Deci, potrivit acestei judecătoare, Justiția n-ar avea ca scop aflarea adevărului și înfăptuirea dreptății, ci protejarea conducerii executive a statului de tentativele înfăptuire a justiției care ar putea s-o pună în dificultate, apărarea încrederii în primul ministru tocmai de vreo încercare de aflare a adevărului despre acestea.

Iar dna judecător continuă monstruozitatea motivării:

„De asemenea, astfel de sesizări neconforme sunt susceptibile şi de a deveni arme ale adversarilor politici, important de menţionat fiind şi faptul că sesizările şi declanşarea verificărilor având loc în scurt timp de la preluarea de către reclamant a funcţiei de prim-ministru al României.”

Carevasăzică, Justiția, în România, întruchipată de doamna Ionela Tudor, consideră că o acuzație de plagiat la adresa primului ministru nu merită nici măcar cercetată, deoarece asta ar putea oferi „o armă a adversarilor politici”. Prin această abordare, judecătoarea Tudor s-a demascat, ca să folosesc un termen stalinist pe care sigur îl înțelege, având în vedere politizarea pe care ea însăși o comite asupra Justiției, deci s-a demascat ca o slugă a conducerii statului român.

Să notăm că acest caz este doar ultimul dintr-o serie înfricoșătoare de incidente care însoțesc acuzațiile de plagiat ce-i sunt aduse lui Nicolae Ciucă.

Mai întâi, jurnalista Emilia Șercan, care a descoperit chestiunea, a fost ținta unei campanii de defăimare și a unei hărțuiri cu caracter infracțional care duce, în mod bizar, chiar spre autorități, spre polițiștii care ar fi trebuit să ancheteze cazul.

Apoi, sesizările de plagiat au ajuns la judecată, prin metoda coperta, exact la un judecător cu un anumit trecut de avantaje profesionale primite prin influență politică, membru al unei loji masonice, și care s-a și pensionat imediat după ce a oprit actul de justiție. Ulterior, dovezile aranjamentului au fost șterse.

Iar acum, iată, apare această motivare halucinantă, în care li se vede controlul politic asupra magistraților.

Toate aceste întâmplări conduc către o concluzie sinistră: în România avem doar o spoială de stat de drept, iar cei care dețin cu adevărat puterea sunt gata de orice ticăloșie ca să și-o mențină.

Din acest punct de vedere, singura diferență față de statele autoritariste de notorietate, ca Rusia sau Turcia, este că în România vocile critice nu sunt reduse la tăcere prin violență. Deocamdată.