Suntem români, suntem internaţionali

…sau aproape internaţionali, dar în mod cert peste tot prin Europa.

Am fost în Malta de Anul Nou. Ştiam întrucâtva arhipelagul dintr-o vacanţă precedentă. Pe atunci, nici ei şi nici noi nu intraserăm în UE. Unele lucruri au rămas la fel – mâncarea, de exemplu, foarte gustoasă; taximetriştii, la fel de şmecheriţi; infrastructura turistică, în continuare sărăcăcioasă. Alte lucruri s-au schimbat: au dispărut vechile şi exoticele autobuze antebelice, scoase de pe şosele de normele europene; preţurile mi s-au părut acum chiar mai convenabile ca în urmă cu un deceniu; iar vremea a fost îngrozitoare – dar ăsta a fost cu siguranţă doar un accident nefericit.

Însă marea diferenţă este abundenţa românilor aflaţi la muncă în Malta. I-am întâlnit cel mai des servind în restaurante şi în baruri – iar pe românce, dansând la bară, practic în fiecare club din San Giljan – dar am cunoscut şi unul care este în managementul celui mai chic club din Malta, aşa cum l-am descoperit pe altul ca adjunct al directorului unui restaurant exclusivist sau, în fine, pe un al treilea care munceşte la intensitate maximă în cea mai veche pizzerie din Malta dar îşi dezvoltă în paralel şi o mică afacere ca fotograf şi cameraman, în care a investit deja câteva mii de euro. Unii plecaţi de mai bine de 10 ani, deja cu copii şi familie, alţii veniţi cu un curaj nebun chiar în vârful crizei, nu atât goniţi de sărăcie, ci mai degrabă mânaţi de un spirit antreprenorial care nu s-a putut dezvolta acasă – şi asta este nenorocirea României şi păcatul de neiertat al tuturor politicienilor ce s-au perindat pe la guvernarea ţării în ultimii 25 de ani, că n-au dat nici o şansă tuturor acestor români dinamici, întreprinzători şi muncitori până la albul osului, preferând să-i vadă plecaţi decât să dea drumul ciolanului din fălcile lor de fier.

Nu se vor mai întoarce. Degeaba campaniile tricolore, îndemnurile patriotico-patriotarde şi suflăturile în tulnice. Nu vor mai veni aici decât dacă eşuează acolo – sau, câţiva, puţini la număr, dacă vor avea atât de mult succes încât să poată alege unde în lumea asta ar vrea să trăiască, din moment ce oriunde ar putea trăi la fel de confortabil, şi ar alege România.

Sunt, foarte probabil, peste 2 milioane de români răspândiţi prin lume, dacă nu chiar vreo 3 – marea lor majoritate prin Europa. O emigraţie semnificativă care mai are un efect, oarecum anecdotic şi surprinzător: acum, poţi fi sigur că, dacă vorbeşti româneşte în vreun oraş european, vei fi înţeles de cel puţin un conaţional care se află prin preajmă, muncind ceva – sau chiar de un străin-străin, care-ţi răspunde cu un „mulţumesc” cam stâlcit, dar inteligibil, pentru că, ce să vezi, e însurat cu o româncă şi a-nceput să-nveţe română şi el (cazul unui taximetrist maltez). Asta e ceva nou, care îţi mai răpeşte, într-un fel, din intimitatea călătoriei în străinătate – dar te şi responsabilizează, că nu mai poţi spune orice în gura mare fără teama că te vei face de râs.

Probabil că aşa s-or fi simţind şi americanii, recunoscuţi şi înţeleşi cam pe oriunde se duc 🙂 Ce să zic, e bine c-am bifat asemănarea asta, rămân acum de rezolvat celelalte, nu?