Tachete, pisoiul din motor

De vineri încoace, Ione şi cu mine avem o problemă neaşteptată: cum să salvăm un pisoi rătăcit care s-a refugiat în motorul maşinii. Cum să salvăm pisoiul şi, în egală măsură, şi motorul, dacă mă-nţelegeţi, şi m-aş limita doar la această implicaţie, că nu scriem pe acest blog povestiri horror decât când e vorba despre politică – iar acesta nu e un articol despre politică. E doar despre un pisoi rătăcit.

Când spun rătăcit, să ştiţi că mă refer la ambele înţelesuri ale cuvântului. E clar că s-a pierdut de maică-sa – chestie pentru care n-o iert; mi se pare că numai o mamă denaturată îşi poate pierde copilul într-un cartier închis, aşa cum e cel în care stăm noi. Dar, ce să-i faci, nu mai sunt pisicile de-altădată, ăstora de-acum le umblă capul numai după motani de fiţe şi produse scumpe de îngrijire a blănii. Revenind – pisoiul ăsta mi se pare şi uşor rătăcit cu minţile, că nu se poate să miauni la nesfârşit din spatele electromotorului şi să nu ieşi de-acolo, măcar de curiozitate, când miaună Ione la tine – ar trebui s-o vedeţi pe iubita mea dialogând cu creatura, sunt conversaţii întregi purtate aşa, pe două tonuri, miau-miau-miorlau. Bine că n-o văd decât eu.

Apoi, chiar e complet necivilizat să cobori pe pământ doar când crezi că nu te vede nimeni şi doar ca să înfuleci bucăţelele de carne lăsate pe-un şerveţel lângă roată, şi să te urci la loc pe distribuţie fără un mulţumesc din priviri spre binefăcătorii tăi.

Dar, fie, poate că ăsta e norocul nostru la pisoi, să începem cu unul mai zbanghiu şi nerecunoscător.

Vineri, am întrebat abonaţii mei de pe Facebook ce-i de făcut, cum să prind dracul ăla mic şi negru (cu o pată albă pe piept). Ca în cazul oricărui alt subiect de pe Internet care are legătură cu pisicile, şi întrebarea mea a provocat un val de comentarii, sfaturi, căinări şi încurajări – şi multe likeuri, săru-mâna. Printre altele, mi s-a propus să instalez capcane, să-l înfometez până-n pragul inaniţiei, să-l claxonez până o ia razna, să tai motorul – la propriu, să stropesc cu ceva (dar să nu dau pe electronice), să pun nişte somnifer în laptele pe care i-l las, să duc maşina la spălătorie, că poate se îneacă şi, în fine, să-l botez Felix, că dup-aia se ocupă DNA-ul.

Sâmbătă, pisoiul n-a mai mieunat, astfel încât am zis că a plecat undeva sau că l-a recuperat maică-sa.

Duminică dimineaţă, însă, când a pornit Ione maşina ei, creatura a zbughit-o din motor, deşi noi îl credeam ascuns în a mea. Ce-i drept, spre a mea a şi rupt-o la fugă, şi în a mea s-a şi vârât din nou. Un pisic foarte… dinamic, ca să spun aşa. Stăpâneşte la perfecţie arta alergării târâş, dacă vă puteţi imagina scena; parcă era pe nişte rotile, că nici n-a galopat, nici n-a sărit, doar a procedat instantaneu la un soi de trap fulgerător, fluid, cu burta prin iarbă. Presupun că era mort de spaimă şi totalmente convins că urma să fie mâncat de viu în secunda următoare, deci îi înţeleg reacţia, dar efectul a fost totuşi comic.

La amiază, am decis să trecem la măsuri serioase. Am făcut rost de la vecină de un pliculeţ de mâncare umedă pentru pisici-mici, un soi de tocăniţă de somon, dintr-aia de ţi se face foame instantaneu când o simţi cum miroase. Am vărsat jumătate de pliculeţ lângă roată, convinşi că mirosul este irezistibil pentru orice felină – şi, ce să vezi, chiar aşa a şi fost, pentru că de niciunde a apărut un cotoi mare, cenuşiu şi saşiu, care a înfulecat momeala de somon cât ai zice peşte.

Înfrângeri pe toată linia, cum ar veni.

Mâine încercăm trucul cu ligheanul, băţul şi sfoara. Măcar prind cotoiul dacă nu pe dracul ăla mic.

Oricum, pisoiul din motor a primit şi un nume. Tachete, dacă tot îi place să stea, nelalocul lui, între un tachet-doi tacheţi.