Traduceţi în ungureşte: „repetiţia e mama prostiei”

Youtube e mare şi suportă o grămadă de tâmpenii. Printre skaterii retarzi care-şi sparg ouăle de atâta îndemânare şi clipurile cu beţivi catatonici se află, de două zile, şi o filmare cu trei proşti pe un câmp care ard un drapel românesc. Sunt 16 secunde de imagine – deşi „imagine” e impropriu spus; 10 dn cele 16 secunde sunt, de fapt, beznă. Lumina e mai degrabă o străfulgerare care vine de la incendierea propriu-zisă. Băieţii, care probabil că au furat tot gazul de lampă de acasă pentru isprava asta, sunt mascaţi cu baticurile mămicilor. Unul dintre ei zice că asta-i părerea lui despre 1 decembrie. După ce treaba e făcută, se mai aude unul spunând ceva în şoaptă.

Curaj mare, frăţioare – noaptea, singuri în câmp, dacă-i muşca vreun hârciog de buci?

Unii se vor indigna văzând filmarea. Mie mi se pare o chestie ridicolă şi foarte tristă. Nu neapărat pentru că cineva arde tricolorul – la câţi tâmpiţi pe lumea asta, nu te poţi amărî pentru fiecare – ci pentru că unii dintre maghiari par să nu reuşească, deloc, să-şi înţeleagă  istoria, iar asta-i pune în tot soiul de situaţii penibile. Mi-e jenă de jena lor, cum ar veni.

Povestea cu incendiatorii nocturni de pe islaz e ceva nou. Crizele de nervi de acest gen, nu.

Acum vreo două săptămâni, ICR Budapesta s-a văzut nevoit să anuleze manifestările de sărbătorire a zilei României la Teatrul Naţional din capitala Ungariei (şi nici măcar nu e prima dată când ambasada României la Budapesta are dificultăţi să organizeze orice de Ziua Naţională în afara propriei sufragerii). Partidul extremist Jobbik l-a acuzat pe directorul teatrului de trădare, iar creştin-democraţii, parte în coaliţia de guvernământ, au cerut „anchetarea şi demiterea” aceluiaşi director. Alţi politicieni din Ungaria au calificat intenţia ICR drept „provocare”.

Îţi vine să-ţi faci o cruce mare, ortodoxă, când auzi cam pe unde rătăcesc unii în căutarea propriilor minţi – dar să tragi şi un scuipat păgân într-o parte, aşa, împotriva duhurilor rele.

În urmă cu aproape 10 ani scriam, într-un editorial pentru Jurnalul Naţional, despre un parlamentar UDMR, Sogor Csaba, care cerea conaţionalilor să poarte banderole negre de 1 decembrie, ca semn că maghiarii ţin doliu de Ziua Românilor. Mă amuzam atunci gândindu-mă cam cum arată doliul în familia lui Sogor ăsta, cu păr smuls din cap, bocete şi tăvăleli pe jos de durere, dar numai în pauzele de publicitate ale talk-show-urilor în care se vorbea de minunata idee a lui tăticu’.

Problema nu e că un dobitoc arde un steag; nici că un politician extremist se scapă la discursuri şovine; şi nici că vreun cap-fierbinte umblă năuc pe străzi înfăşurat cu cârpe negre. Problema e că povestea asta se repetă de 20 de ani. E un blocaj mental lamentabil l aun popor altfel inteligent şi plin de resurse de creativitate.

Daţi-mi-l exemplu pe Vadim, acum – ce, noi n-am avut cazurile noastre disperate? Ba da, de acord, dar lumea s-a uitat înspre aceste extreme mai degrabă din curiozitate. Vadim a avut perioada lui de glorie – şi era măcar amuzant, din când în când – dar aceea a trecut şi nu i-a mai urmat nimeni.

Când aud unguri care spun că „au pierdut” Transilvania, mă gândesc că, potrivit aceleiaşi logici, britanicii ar trebui să poarte doliu de Ziua Indiei.

Nu poţi pretinde că ai „pierdut” un teritoriu pe care l-ai stăpânit în minoritate şi pe care majoritatea şi-l recuperează, la un moment dat. Te poţi, cel mult, felicita că ai folosit teritoriul respectiv o grămadă de vreme înainte ca majoritarii să se scuture de tine (deşi aud că unii unguri deosebit de verzi, precum Verestoy Attila, de exemplu, nu suferă chiar aşa de tare sub stăpânirea românească, ba dimpotrivă).

În rest, vorba lui Ţuţea, caii din Ardeal sunt foarte aproape de Budapesta. Nu vrem să provoace vreo inundaţie p-acolo, nu-i aşa?