Twunami şi mass media

Twitter a luat iar faţa presei. Ştirea despre accidentul aviatic de lângă Amsterdam a fost trasmisă iniţial pe acest serviciu de micro-blogging. „Cu 15 minute înainte de BBC!„, s-au lăudat utilizatorii, retrimiţându-şi/retwettuindu-şi la nesfârşit vestea.

N-ar fi prima dată. În mai anul trecut, „twitteraţii” au aflat la fel, primii, despre cutremurul de 100.000 de morţi din Sechuan, China. Primele fotografii şi informaţii despre amerizarea norocoasă din Hudson, de la jumătatea lunii trecute, tot pe Twitter au apărut.

Trebuie să mai fi fost şi altele, dar acestea sunt cele 3 mari evenimente ale ultimului an care au remodelat conceptul de breaking news prin democratizarea evaluării editoriale asupra a ceea ce înseamnă, de fapt, breaking news. În 1991, Ted Turner a fost numit Omul Anului de către Time, printre altele şi pentru că „a transformat ştirile din ceva ce tocmai s-a întâmplat în ceva ce se întâmplă chiar acum„. Ted Turner n-a făcut altceva decât să simplifice o veche tortură a breslei – din moment ce toţi jurnaliştii doresc să difuzeze primii o informaţie, atunci hai să anulăm secundele diferenţă prin difuzarea informaţiei chiar în timp ce ea se naşte.

Dar tot era nevoie ca un editor să recunoască valoarea de ştire a unei întâmplări (iar editorii au şi zile proaste, orice s-ar spune).  Jurnalismul cetăţenesc, indiferent de platforma de exprimare (blogging, micro-blogging, pagini personale) rezolvă această dilemă din orice redacţie – cum să-ţi faci şeful să priceapă că tocmai i-ai adus ştirea vieţii lui? Carevasăzică, editorul a murit, trăiască milioanele de editori!

Cu adevărat seducător este că rezolvarea are un anume spirit olimpic într-însa, pentru că în jurnalismul cetăţenesc important e să participi, nu să câştigi. Pierre de Coubertin a bănuit el ceva. Prin simpla participare la un dialog, userii află informaţia şi o dau mai departe, iar dacă ştirea are suficientă valoare, se transformă într-un subiect global în câteva minute printr-o creştere geometrică.

Priveam (şi participam) azi dimineaţă la Twitterfall – un instrument care grupează postările pe aceeaşi temă şi le redă aşa cum apar – adică live, ca să vorbim pe înţelesul tuturor. Timp de o oră, o maree de informaţii şi discuţii a însoţit cuvântul cheie Schiphol. Un tsunami pe Twitter – un twunami, sau un twinami, cum a spus la un moment dat un twitterat. Am primit şi am dat mai departe fotografii de la locul accidentului, linkuri către înregistrări video, live blogging din aeroport, relatările câtorva martori oculari – toate însoţite de o profund autentică şi foarte umană emoţie, mai degrabă improprie coverage-ului instutuţional practicat de mass-media.

Sigur că Twitter nu este mass media, dintr-o mie de motive, în primul rând pentru că funcţionează după cu totul alte reguli. Aţi văzut vreodată un stol de grauri cu mii de indivizi? Nu are, precum haita, un şef pe care să-l urmeze toţi ceilalţi, şi cu toate acestea stolul pare a şti întotdeauna încotro să se îndrepte şi ce are de făcut. Twitter e un stol global. Mesajele mele, de exemplu, au fost transmise aproape instantaneu mai departe, printre alţii, de un englez, o australiancă, un portughez, un olandez, un bulgar, un neamţ, un spaniol, un grec…

Încă ceva. Zborul unui stol este imposibil de ignorat şi rămâne o imagine memorabilă. CNN şi BBC, cele două programe de ştiri pe care le recepţionez acasă, au citat azi copios din Twitter – la fel cum au făcut după cutremurul din China, la fel cum au făcut după amerizarea din Hudson. Nici n-au avut încotro – în fond, twunamiul din această dimineaţă le-a spus că participă sau dispar.

Cu internetul participativ şi cu jurnalismul cetăţenesc, gazetarii profesionişti au pierdut pentru totdeauna posibilitatea de a fi primii la informaţie. Simplificarea lui Ted Turner şi mobilul cu cameră video permit oricărui cetăţean să iniţieze acum un breaking news mondial.

Ce rămâne jurnaliştilor, dacă nu mai pot fi ei liderii? Aş zice că mai puţină zburătăceală şi mai mult calm, adică, foarte probabil, controlul de calitate, pentru că cineva trebuie să injecteze totuşi încredere în sistem. Jurnaliştii-cetăţeni au prostul obicei de a răspunde celor 5 întrebări fundamentale mai degrabă cu interjecţii de uimire (ce să-i faci, unii membri ai stolului sunt mai emotivi). Presa are şansa explicitării, punerii în context şi a filtrării analitice.

Cu alte cuvinte, presa poate încerca să devină centrul stolului. Char dacă în centru nu mai e şeful, toată lumea într-acolo priveşte, pentru că de acolo vin certitudinile.