O bere islamică la Teheran

Am ajuns în zori la Teheran, după mai bine de jumătate de zi de trambalare prin aeroporturi, victime ale unor conexiuni complet ridicole, pentru că am zburat low-cost, 4 ore în aer şi 10 în săli de aşteptare; am strâns din dinţi, fireşte, şi am zâmbit cu bun simţ când ne-a preluat ghidul pe aeroportul Khomeini – calul de dar nu se caută la dinţi.

Am dormit lemn câteva ore şi ne-am strâns, năuci, la un fel de prânz post-matineu în restaurantul hotelului. Ne pândeau munţi de orez alb-strălucitor sau galben-pui, de la şofran; şiruri de kebap; miel înăbuşit; pui la cuptor; pui fript; roşii la grătar; supă de linte; morcovi raşi, felii de roşii, ardei gras, salată, lămâi; iaurturi felurite; şi, mai ales, pită iraniană proaspătă, barbari şi lavosh, înnebunitor de gustoasă.

Dar, dacă la mâncare era paradis, la băutură, ceva trist: câteva lichide colorate, hotărât suspecte, şi doogh, iaurtul acru-sărat al iranienilor.

Însă, minune! chiar când cântăream din ochi un iaurt căldicel, apăru un cărucior cu sticle de bere, împins cu scârţâieli promiţătoare de un chelner mustăcios şi rânjit spre grupul europenilor.

– Bere, a făcut el, prin semne, când a ajuns lângă noi. Bun, bere, bun, s-a mai străduit să ne convingă, inutil, de altfel, că măcar atât reţinusem şi eu din studenţie – o bere, dimineaţa, la caz de somn puţin, face minuni când vine cu mititei şi pâine proaspătă.

Problema a apărut însă imediat, pentru că berea lor iraniană venea într-un gen de combinaţii cu totul… neconvenţionale. Dialogul din următoarele minute, amarnic vânturat cu mâinile şi subliniat cu grimase explicative, ar putea fi rezumat cam aşa:

– Ce bere ai bre, ia să vedem?
– Tropical, bun. Mango.
– Tropical bun pe dracu’, ia mai arată.
– Bere cu piersic.
– Fugi d-aci, ce-i aia cu piersică, nişte bere adevărată n-ai?
– Bere bun cu pere.
– Bere cu pere?
– Da, cu pere. Mmm-mm, bun!
– Bre, asta-i pentru altceva, nu-nţelegi matale, cum bere cu pere, ce, vrei să ne cufurim aici?
– Nu?
– Păi nu. Mai zi.
– Bere cu ciocolat.
– Cu ciocolată?
– Da, da. Ciocolat, uite etichet aicia. Bere cu ciocolat.
– Tare de tot, frate. Stai să fac poză.
– Vrei cu ciocolat?
– Să bei tu d-asta. Ciocolată… Nasol, o dăm pe iaurt, coane.
– Şi bere tradiţional.
– Tradiţională? Ai zis bere tradiţională? Hai că mai vii d-acas’, nenişorule, dă încoa sticla, pfuuu, păi credeam cu nu mai zici o dată, dă şi desfăcătoru’, aşa, mânca-te-ar tăticu’ pe tine.

Berea tradiţională părea o bere cinstită, tradiţională, doar că respecta tradiţii necunoscute lumii adevărate. Avea culoarea berii, acid ca berea, chiar şi ceva spumă, uşor detergentoasă dar, orişicât, spumă de trei degete-n pahar. Tragedia era nu neapărat că n-avea alcool, ci că nici măcar n-avea gust de bere.

De fapt, n-avea gust de nimic.

Berea tradiţională din Iran, respectând normele islamice, era un lichid acidulat, uşor dulceag, ca un soi de suc de fructe seci şi cam fade. O păcăleală ignobilă, o şarlatanie îmbuteliată, o farsă nedreaptă jucată unui biet călător însetat.

Am înghiţit cu noduri kebapul – altfel delicios – privind cu nedisimulată ură ba la sticla impostoare, ba la impostorul de chelner, care, însă, era în culmea fericirii că-mi vânduse chestia.

O săptămână mai târziu, cu sentimente calde de răspuns la căldura tuturor iranienilor pe care-i întâlnisem, am revenit cu inima deschisă în acelaşi hotel, pentru o scurtă escală înainte de zborul spre casă.

La restaurant, identific mustăciosul, care mă salută încântat. De data aceasta, decid să mă sacrific pentru cititorii de acasă. Voi testa chestiile îmbuteliate.

– Bre, ia hai cu berea încoace.
– Tropical?
– Sigur că da. Hai, dă cu tropicala în mine, ia să vedem.

Pe eticheta berii islamice tropicale apar un ananas, un mango, ceva smochine. În pahar, aceeaşi culoare gălbuie, bule iuţi, niscaiva spumă. Mirosul – nici urmă de ananas, mango sau smochine ci, paradoxal, uşoare note de fructe de pădure. Gustul – un soi de socată făcută de cineva care n-a mai făcut socată niciodată şi nici reţeta n-o prea cunoaşte. Singura certitudine – e dulce, aşa, cam ca şampania pentru copii.

– Ia ad-o pe următoarea.
– Piersic.
– Piersic, ‘tu-i mama ei de bere cu piersică, dă încoa, ce să fac, am promis. Aoleo…

De data aceasta, din pahar se ridică un parfum pătrunzător de piersică, aşa, cam ca dintr-un odorizant de cameră cu aromă de piersici. Glade, cred, genul ăla care te scuipă automat când te simte că te mişti pe lângă el. Dau deoparte şi detergentul ăsta, întrebându-mă dacă, în Republica Islamică Iran, e legal să vinzi bere cu arome d-astea la minori.

– Hai cu perele.
– Finiş.
– Cum, bre, finiş? Păi am de testat, ce facem?
– Sorry, finiş, nu mai am.
– Da’ cu ciocolată? Să nu zici că tocmai berea islamică cu ciocolată lipseşte?

Spre onoarea lui, mustăciosul a organizat cât ai clipi o poteră cu ceilalţi chelneri din restaurant. Au căutat în toate sertarele, prin dulapuri, pe rafturile cele mai îndepărtate, prin frigidere. Nimic, nicăieri nici o bere cu ciocolată.

Îţi vine să-i bănuieşti că trag la măsea în pauze.

Ca atare, îmi pare rău, nu vă pot spune cum era, rămân cu acest regret după călătoria în Iran, că n-am gustat o bere islamică cu ciocolată în loc de alcool.