La un colţ de stradă, în Teheran, un tânăr îngrijeşte un porumbel. Pasărea e pe moarte, nu poate nici zbura, nici păşi. Nici nu încearcă să fugă, se zbate moale, năuc, lângă coapsa omului. Plesneşte bordura cu aripa, căzând de pe-o parte pe cealaltă, cu un sunet pleoscăit. Aripile care tăiau aerul se lovesc acum de piatră.
Tânărul ia pasărea în pumn, îi şterge ciocul şi ochii cu un şerveţel, o mângâie, o răsuceşte pe toate părţile, căutând un semn, o dovadă.
În jur, privindu-l în tăcere, lumea aşteaptă de foarte mult timp un autobuz.
10 comentarii Adaugă comentariu
Nu se vad fotografiile.
Oricum nu era nimic de capu’ lor 🙂
Eh, nu-i asa.
Ba, parca le vad….
La mine s-au vazut de la inceput si m-a emotionat gingasia cu care tinea pasarea!AS fi vrut sa citesc si ca,intr-un final si-a putut lua zborul…
Dovada ca unii din specia noastra, inca se pot numi OM cu O mare!
Nitel offtopic de la omenia pomenita in articol, tanarul poarta un tricou de fotbal american, adica mai american de atat era sa poarte steagul cu stelute… Si sa mai zica cineva ca iranienii au ceva cu americanii…
Să ştii că seamănă foarte mult cu România de pe vremea lui Ceauşescu: una vedeai la tv şi citeai în ziare şi cu totul alta se întâmpla acasă şi în societatea reală.
Un om bun si un porumbel…. esti un om fericit Vlad ca descoperi asemenea momente.
Rectific: esti un om fericit ca ai ochi sa VEZI asemenea lucruri cand se intampla; majoritatea persoanelor nu vad nimica-nimicuta