LATER EDIT: Câştigătorul concursului Christian Tour, desfăşurat în perioada 3-28 februarie, doar pe blogurile din campania “Trăieşte vacanţa!”, se numeşte: Lucia Daniela. Concurenta s-a înscris în concurs în data de 6 februarie 2014, printr-un comentariu pe blogul lui Andrei Dobra – Makavelis.com.
Premiul constă într-un sejur cu avionul, pentru două persoane, în Insula Corfu, în perioada 13.05-20.05 2014. Hotel: Memento Kassiopi Resort 4*. Servicii incluse: cazare 7 nopti (2 persoane) – Cameră Dublă Standard, All Inclusive, bilet avion cursă charter, transfer aeroport-hotel-aeroport, taxe aeroport. Valoarea totală a premiului este de 780 euro.
Mulţumesc tuturor celor care au povestit cititorilor acestui blog întâmplările lor de vacanţă, multe dintre ele au fost o lectură grozavă.
Motto: „Ah! Vacanţele! Pentru ele muncim, pentru ele trăim…” (un contemporan)
În fiecare an e la fel. Puţin după Revelion, gaşca începe să caute vacanţa din vară. Umblăm bezmetici pe site-uri, schimbăm între noi poze cu vile şi hoteluri, căutăm curse aeriene convenabile, ne ciondănim şi ne încurcăm în mailuri, vorbim toţi odată şi răspundem încrucişat. Fiecare vrea ceva anume, foarte precis, pentru săptămâna de concediu pe care o aşteaptă jumătate de an. Plajă cu nisip. Piscină pentru copii. Drumeţii-n sălbăticie. Situri istorice. Baby-sitting. Cârciumă foarte aproape. Cârciumi multe, dar nu chiar prea aproape. O experienţă urbană. Izolare. Club de bumţi-bumţi. Linişte şi pădure de pini.
În câteva zile, întregul efort devine un brouhaha total. Obosim, discuţia se opreşte, timpul trece şi, când reluăm, timid, căutările, descoperim că „vila aia tare s-a dat”, că „nu mai au decât 4 camere în ailaltă, de pe plajă”. Am ales pân-am cules, cum s-ar zice.
Când îţi programezi concediul în gaşcă, afli care-i principalul defect al libertăţii de alegere: limitele-i sunt stabilite de libertatea de alegere a fiecăruia dintre ceilalţi membri ai găştii.
Iar când se ajunge la un compromis, constaţi pe propria-ţi piele, la faţa locului, care-i definiţa compromisului, stând în camera aia de hotel care are „vedere la mare” dacă te apleci, jumătate, peste balustrada balconului, care e lat cât o cutie de pantofi, oricum. Ştiţi care e singura întrebare ce pluteşte în aerul găştii: „băi, de fapt, a cui a fost ideea?” Pe cine să dai vina, cine-i responsabil?
Când plecăm în doi, Ione şi cu mine ne facem traseul şi vacanţa singuri, pe site-uri de turism.
Dar când e vorba de gaşcă sau de familia extinsă, recomandarea unui călător vechi şi destul de experimentat e să laşi o agenţie să se ocupe de toate detaliile. Fii tu şeful care zice da sau nu propunerilor pe care ţi le trimite un agent care are această meserie, să alcătuiască oferte personalizate, care să mulţumească şi nevasta, şi soacra, şi copiii şi, dacă se poate, şi capul familiei (căruia, adesea, un loc liniştit unde să poată bea una-două beri reci pe oră îi este suficient, ştim prea bine).
Şi, dacă vrei încă o recomandare onestă, alege o agenţie cu reputaţie şi experienţă. Nu merită să te zgârceşti pentru niscaiva mărunţiş economisit la un no-name ca să devii, apoi, subiect de ştire.
Pentru vacanţele de anul acesta, Christian Tour lansează conceptul „Family Moments”, prin care agenţia a selectat şi a inclus resort-uri şi destinaţii care răspund tuturor exigenţelor unei vacanţe în familie, în care fiecare membru se va putea bucura de ea în stilul său propriu. Fireşte, conceptul „Family Moments” poate fi adaptat şi cererilor unui grup de prieteni. Ideea e că alţii au de muncit la organizare, tu doar trăieşte vacanţa!
Şi, că veni vorba de trăit din plin vacanţe, Christian Tour oferă la acest început de an o serie de excursii drept cadou, în cadrul unui concurs prin care eşti invitat să dai nume membrilor familiei Suricescu. Familia aceasta, ai ghicit, întruchipează familia obişnuită, formată din cei doi părinţi, doi copii şi o soacră (a lui), ai cărei membri caută fiecare altceva la o vacanţă. E simplu, e fun iar premiul cel mare este o croazieră în Caraibe! Intră, deci, pe site-ul familiei Suricescu şi urmează paşii de acolo pentru concursul respectiv – nimic de pierdut, o grămadă de câştigat.
Dar! Asta nu e tot! 🙂
Pentru cititorii acestui blog şi al celorlalte implicate în campanie, Christian Tour oferă un premiu aparte: un sejur cu avionul, all inclusive, pentru două persoane, în Insula Corfu!
Ca să participi la acest concurs e suficient să-mi povesteşti, la secţiunea de comentarii, o întâmplare memorabilă prin care ai trecut într-una din vacanţele tale. Reprezentanţii Christian Tour vor alege, prin tragere la sorţi, câştigătorul căruia îi vor oferi această vacanţă, iar eu îl voi anunţa pe blog. Baftă – şi, nu uita, trăieşte vacanţa! Şi lasă-i pe alţii să muncească pentru asta 🙂
69 comentarii Adaugă comentariu
nu-s fan concursuri, dar m-am uitat de curiozitate la regulamentul de participare. organizatorii ar trebui sa revada articolul 6, cel cu atribuirea premiilor, din care lipseste exact premiul cel mare, excursia in caraibe.. adica o marketam, dar n-o dam, ca-i scumpa, da-o dreaq..
Of, of. E la articolul 7. E trecută şi valoarea – 13.350 lei. E bine să fii sceptic, dar e bine să şi verifici înainte să te-arunci.
Era intr-adevar trecuta la art.7 dar are si nea’Mielu dreptate un pic…nu era trecuta data extragerii ca la celelalte premii…A fost o scapare pe care am corectat-o…”an honest mistake”.
Multumim cititorilor tai care se pare ca sunt foarte pe faza 🙂
Întotdeauna! Sunt cei mai buni!
Sunt deja ud tot, ce mai…
Mai sunt şi excepţii…
Multumim de heads up! Am facut modificarea in regulament. Premiile sunt marketate ca sa fie date 🙂
A fost doar o omisiune pe care am reglat-o acum iar cel care a facut regulamentul si-a petrecut ziua de azi invatandu-l ca pe o poezie…..in subsolul sediului nostru central … in genunchi …pe coji de nuci. 🙂
pot sa povestesc si eu? 🙂
Yeah right 🙂
O vrem pe aia cu broasca ţestoasă pe şosea, săru` mâna.
Memorabil? 🙂
Luna de miere – Mauritius (mii si mii de km departare) – intinsa la maximum de 3 saptamani… Totul lapte si miere la propriu… Dar a ajuns la final. Mai aveam de facut drumul inapoi. Urma sa ajungem in tara spre seara pentru ca a doua zi sa ne prezentam la lucru – super perspectiva, nu?
La 4 dimineata eram cu bagajele in fata hotelului asteptand masina care sa ne transfere la aeroport – asa cum fusesem instiintati printr-o misiva trimisa cu 2 zile in urma de catre operatorul cu care contractasem excursia. Totul bun si frumos. Ajungem la check-in. Domnisoara foarte frumoasa se uita pe hartii, apoi la noi incurcata, apoi in jur (probabil evalua dimensiunea isteriei ce va urma) apoi: „do you hear? it’s yours” si vedem botul elegant urcand spre cer. (Botul avionului, of course) Care cer aveam senzatia ca e in capul nostru tot tot tot… Invalmasind idei: maine trebuia sa fiu la birou / cum naiba ajungem noi acasa / cu ce bani ne luam alte bilete / pe cine sunam / dar de ce am intarziat? / misiva! unde e misiva!?!????
Noroc ca nu o aruncaseram… Fuga la operator (avea „sediu” in aeroport) si hop misiva in fata sefului. Isterie pe sef, solutii … nu va faceti griji ,va trimitem prin Dubai, 3 escale, alte continente … cerul era si mai mare in capul nostru …
Pana la urma, dupa ce valul de nebunie a trecut si toata lumea s-a calmat, am obtinut: 2 zile de luna de miere in plus pe banii operatorului, drumul de intoarcere pe aceeasi ruta pe care era prevazut initial. bonus: clementa de la sefii de la birou si niste zile de concediu extra, ca oricum altceva nu au putut face :)…
Salut, Vlad!
Atunci cand am citit postarea ta, mi-am amintit de gustul amar pe care mi l-a lasat o excursie in Grecia, facuta cu tot „familionul”, adica sotul, parintii mei, fratele si cumnata mea si parintii cumnatei. Intotdeauna cand vine vorba de bani, parintii tind sa stranga punga si sa aleaga intotdeauna sa-si infraneze poftele si chiar dorinta de confort, numai de teama de a nu cheltui multi bani. Desi vacantele pe care si le permit sunt tot mai rare si pana la urma, ar merita sa se rasfete macar o data la doi-trei ani si sa uite de pacatoasa grija a banilor.
Vara trecuta am ales sa ne facem asadar vacanta impreuna, cu ajutorul unei agentii mai obscura din Ploiesti. Ne-au gasit cazare in Paralia si in Atena, pentru 3 zile, in cel din urma oras avand chiar camere intr-un hotel asa zis de 3 stele.
Ceea ce a fost memorabil, din pacate intr-un sens negativ, a fost faptul ca intr-o seara, tata nu si-a mai gasit telefonul mobil si a mers la receptie sa intrebe de el, asta dupa ce in fiecare zi femeile de serviciu ne faceau curat in camera si tata lasase de dimineata telefonul pe masa, in camera. Receptionerul, un om acru si rau-voit a inceput sa tipe la noi ca ii facem hoti si ca nu au luat ei niciun telefon.
A doua zi de dimineata, ne-am trezit cu geamul de la portiera din spate a masinii spart, si telefonul aruncat in masina, pe bancheta din spate. Asta in conditiile in care masina a fost parcata fix in fata intrarii hotelului.
Panicati, am intrebat receptionerul ce s-a intamplat, daca ne poate arata inregistrarea de pe camerele instalate spre iesirea din hotel (adica avand in vizor fix masina noastra), dar s-a uitat dispretuitor la noi si ne-a spus ca el nu a vazut nimic, nu stie, ca ei nu sunt hoti si asa mai departe. Nu ne-am putut imagina atunci decat pe una dintre femeile de serviciu care luasera telefonul, inarmate cu o matura, uitandu-se stanga-dreapta sa nu vina cineva si lovind cu toata forta in geamul masinii noastre, aruncand acolo telefonul, in timp ce receptionerul o privea cu un zambet in coltul gurii.
Am plecat urgent din acel hotel, cu o impresie urata despre Atena si despre experienta „memorabila”, din pacate, a unei Grecii neprimitoare si rea.
2008. Praga. Stateam intr-un apartament inchiriat pe termen scurt (era mult mai ieftin ca la hotel). Dimineata ma duc sa iau paine si lapte. Bat vreo 2 strazi, nici un magazin cu autoservire. Doar magazine specializate, unde te serveste vanzatoarea.
Intru in singurul magazin care vindea produse de panificatie si lactate. Si incepe distractia cu doamna vanzatoare: engleza nu, germana nu, italiana nu, romana evident ca nu. Intre timp ma uit in vitrina, erau expuse numai chestiile mici (iaurturi, branzeturi etc.). Fac niste cornite, nimic, Milka, nimic, Moo, nimic, gesticulam, vorbim fiecare pe limba lui, tot nimic. Arat cum se mulge vaca, vanzatoarea se prinde, arata o cutie mica, arat ca mai mare, apare in sfarsit de undeva din spatele tejghelei o sticla de lapte. Doua! Bun. Arat cu stanga si ridic 4 degete cu dreapta, in timp ce spun: Si 4 baghete, ca pana gasim si painea murim de foame!
Sa vezi cam ce circ e sa ceri in Anglia „100 de salam” cand singura prescurtare de cantitate e „lb”. Lb ce??
Da’ au Victoria ? (salam nu regină )
Hai, party, povesteste-ne ceva, nu stii de unde sare iepurele de Corfu 🙂
Am una, la prima si ultima mea vacanta „la bulgari”.
Descindere, check-in, asteptare ora preluare zimmer.
Parcarea – full, obtinem doar promisiuni. Gasisem, pentru moment, un loc mai ferit, mi-am lipit masina acolo de un zid, la vreo suta de m de hotel, nu incurca pe nimeni.
Ne asezam pe terasa cu o bere rece, sa umplem asteptarea. Intram in vorba cu un baiat, localnic, prietenos…genu saritor care stie sa se faca util. Ne da cateva ponturi, refuza politicos o bere. Poseda si un pic de engleza, asa, de avarie, ba chiar si germana… Ii spunem si de oful cu parcarea, ne spune ca dupa ora de cazare pleca unii si se elibereaza sigur locuri in fata hotelului. Ne intreaba unde am parcat si ii aratam..Ne zambeste complice, in sensul ca bravo, ma, descurcaretilor… aia e masina ?…Da, aia.. Ooo..buna masina.. Mda…is multumit de ea… Mai bem o bere..mai schimbam impresii, mai da el telefoane, mai dam si noi…La un moment dat vedem o platforma trecand agale prin fata si pe ea o masina cu alarma chiuind isteric.. Ia uite, ma, zic… asta suna ca masina mea… Ia uite, ma, aud, e chiar masina ta… Din ras in plans, masina disparuse deja pe stradutele alea.. Noroc mare cu noul nostru prieten care ne-a luat cu masina lui, ne-a dus la cimitirul ala de maisni vinovate, ne-a spus cat ne costa s-o luam imediat, asa.. preferential, ca pentru noi… i-am platit si lui apoi transportul si ajutorul, nu mult, baiat modest, la locul lui. Atat ca , mai la plecare, am aflat, de la alt patit, ca tipul, de fapt cu asta se ocupa…Se lipea ba la un hotel, ba la altul, baga un pic de social engineering si gata, ii anunta pe aia cu “ridicarile” unde sa actioneze si… “de acolo se ocupa el”…
Haha, ce pezevenghi! Asta-mi aduce aminte cum m-am uitat eu dupa un tip care fugea mancand pamantul: „ce chestie, ala are in brate un radio exact ca al tatei!”
As vrea sa povestesc,dar sincer nu am ce!La fiecare inceput de an imi fac planuri ,doar ,doar, apuc sa vad Grecia.Cand ajung la perioada concediului,constat ca banii imi ajung doar pentru Eforie.Aici merg in fiecare an si traiesc cu speranta ca la anul…….!As vrea sa castig eu,ca sa am ce sa va povestesc.Multumesc,chiar daca nu castig eu ,sa stiti ca nu ma supar.Pe Google,pot calatori gratis,cu toate ca m-am cam saturat!
nea Barzu, nu e frumos ce faci: umbli cu handicapu’ la vedere si vrei sa te bagi in fata la o vacanta
ma regasesc in cele descrise de tine. anul trecut, dupa analize indelungate, ne-am hotarat sa plecam in grecia pentru 5 zile. cautam traseul cel mai scurt cu masina, cazare convenabila, ce avem de vizitat in imprejurimi, cu ce prieteni plecam etc. ne-am hotarat sa plecam in septembrie deoarece luna august e caracterizata de caldura excesiva:). zis si facut…..traversam bulgaria, cu oprirea obligatorie la politie….totul a decurs relativ vine pana am ajuns in „celebra” statiune Toroni. Sigur nu ati auzit de ea:)…dar acolo surpriza…in acea dimineata ploua. verificam acu weather….in ziua urmatoare iesea soarele….si uite asa ne-am petrecut si urmatoarele 4 zile….verificand starea vremii si sperand la o minune. nu a venit. am stat 4 zile pe balcon, jucand carti. si ascultandu-l pe proprietarul pensiunii….in ultimii 20 de ani nu a mai fost o asemenea ploaie….dar sunt dispusa sa incerc si anul asta ….poate voi castiga….si nu voi mai fi urmarita de ghinion
Sper c-ai recuperat altfel zilele alea 🙂
ce neobrazat!
La sfarsitul sezonului 2005 cu doua sau trei zile inainte sa vina furtuna ce avea sa darame obeliscul din Costinesti, stateam cu prietena mea pe peronul garii din Eforie. Conform programului afisat pe fereastra casei de bilete, trenul catre Bucuresti urma sa soseasca peste aprox o jumatate de ora. La scurt timp dupa ce am verificat graficul respectiv, a intrat in gara o garnitura “ Sageata Albastra”, a stationat cateva minute si apoi a plecat mai departe. Conform graficului, nu era trenul nostru , asa ca am asteptat cuminti pe o banca.
Si-am asteptat, si-am asteptat, si trenul nostru nu mai venea. Atunci am intrebat… tot la casa de bilete.
– Nu va suparati, trenul spre Bucuresti are intarziere?
– Ce intarziere mama, ca a si plecat….. mai vine unul maine….
– Pai si orarul de pe fereastra dumneavoastra?….
– A… e vechi mama……am uitat sa il schimb. Acum o saptamana s-a trecut la orarul de iarna.
Ca sa nu mai stam inca o noapte intr-o statiune in care oricum nu mai eram decat noi si pescarusii, am luat un taxi catre Constanta. Acolo sigur trebuia sa fie mai mult de un tren pe zi spre Bucuresti. Pe drum, i-am povestit soferului patania noastra. A zambit si a spus:
– Stati linistiti, o a prindem trenul vostru. De la Mangalia pana la Constanta are restrictie de viteza . Face mai bine de o ora.
Si uite ca pana la urma, am ajuns in gara de la Constanta si trenul ce trecuse deja pe langa noi, ne astepta cuminte pe peron.
Norocul nostru ca s-a intamplat in Romania , caci altfel era de-a dreptul plictisitor: ajungeai la gara la ora stabilita, te urcai in tren si ajungeai la destinatie, ca sa vezi, tot la ora stabilita.
Andrei
Haha, ce misto, Romania asta „merge si-asa” (apropo de orarul vechi) o sa-nvinga eternitatea 🙂
Pot să povestesc despre SINGURA ocazie în care am dus o fată la mare şi nu am făcut dragoste? Promit să vorbesc frumos. 😳
(Deontologii, pe loc repaus: m-am căsătorit la 32 de ani şi asta se întâmpla înainte)
Era adevarata, de unde pana atunci stateau cuminti, in reviste? 🙂
Zi, bre. Poate te vad pe plaja, in Corfu, explicandu-le alora unde au dat gres cu capitalismul 🙂
iar vrei sa ne minti cum ca faci sex as usual, nu? 🙂
dar, hai, vreau sa aud cum este singura data in care ai stat tu pe sec
Vezi că aici e pe cititelea. Dă-te mai aproape, dacă vrei să-ţi şoptesc la ureche, dar nu mai răspund de faptele mele dacă te înfioară ce am să-ţi spun.
Cea mai memorabila vacanta a fost in singura tabara in care am fost in viata mea,nu mi-a mai trebuit.Sa zic ca m-am spalat cu apa rece si am facut alergie inclusiv bubite intr-un loc intim,mancare doar salam unt,paine si ciorba goala.Cred ca singurul lucru care mi-a placut a fost faptul ca am mers intr-o drumetie pe munte 12 km pe jos.Sa mai zic ca am cumparat mancare unt si pateu de la magazinul cabanei ca nu mai aveam ce sa mancam si faza cea mai tare mi-a zis un baiat ca sunt prea slaba dar frumoasa.
Ei bine, prima mea iesire din tara a fost strict secreta. Mai exact, mi-am comandat bilete de avion intr-un februarie, impreuna cu prietena mea, care mai cutreierase prin alte tari si hotarase sa ma initieze si pe mine intr-ale aventurii.
Eu stiam doar ca trebuie s-o fac si pe asta. Asa ca ne-am luat noi bilete la Milano, da, pentru ca era o moda, iar de acolo, spre Santander, Spania, ca de acolo era iubitul prietenei mele.
Problema era ca nu puteam sa imi anunt parintii ca plec pentru 3 zile la Milano si apoi inca 7 in Spania. Eram studenta, traiam modest, la camin, cu banii din bursa si inca putin de la parinti. Deci nu-mi permiteam sa fac extravagante din astea.
Asa ca, le-am zis ca plec la tara la colega mea, undeva prin Alexandria si cel mai probabil n-o sa am semnal. Ii rugasem mult sa nu ma sune, c-o sa ii sun eu cand apuc, pe vreun deal, seara.
Si duse am fost, catre nori si tari insorite!
Totul a fost nemaipomenit, mai putin zborul din Italia spre Spania, cand din cauza unor turbulente, pe care nu mi le-as fi imaginat atat de puternice, am facut un mega-atac de panica.
Am reusit sa bag toti sperietii in colega mea, care din acea zi, a anului 2009, n-a mai putut sa urce in avion vreodata. Cel mai groaza imi era mie cum o sa inteleaga mama de ce am murit undeva prin Spania, cand eu culegeam smochine in Alexandria…
Nici in ziua de azi ai mei n-au aflat ce faceam eu in acel februarie. Eu stiu ca a fost o prima experienta care m-a lasat fara cuvinte. Si as repeta-o, cu aceleasi emotii si noduri in gat, de inca o mie de ori!
Ei nu au dat gres cu capitalismul, pentru ca acolo e mai evoluat. Noi am dat gres, pentru ca suntem in faza de capitalism salbatic, de cumetrie (cum bine a zis cineva, orice ati zice voi).
Nu mai zic nimic despre subiect: acuma, serios, poate citeste si se supara. Pentru ca nu s-a intamplat nimic, e adevarat, dar inca e cumnata unui amic. Doua surori… pricepeti voi combinatia, e simpla. Pur si simplu dorea sa se casatoreasca virgina, iar mie numai de asta nu imi ardea inainte de 1989.
Iar acum o sa pun o intrebare cu adevarat serioasa: pot sa revin cu alt comentariu (pe care o sa-l tratez cum trebuie) sau gata, cel de sus este singurul care poate intra in concurs? Declar pe propria raspundere ca cel de mai sus NU era pentru concurs.
Praga 2011. Noi un grup de 6 prieteni, am pornit cu un microbuz inchiriat la plimbare prin Europa timp de 2 saptamani. Dupa 2 zile in Viena, am ajuns am ajuns in Praga. Hostel-ul fiind aproape de centru, binenteles ca nu avea parcare inclusa, nici macar in fata lui nu puteai sa parchezi pentru ca in acea zona doar locatarii au acest drept. Asa ca ne plimbam in zona cu masina pana gasim intr-un final un loc de parcare. Binenteles, parcare platita, bagi banul la fiecare 4 ore :). Toate bune si frumoase, pana a doua zi cand mergem si SOC: microbuzul spart. Urmeaza 8 ore de asteptat politia si la politie, din care vreo 4 asteptand un translator(translator engleza-ceha, vai de engleza lui). Mai multe nu merita sa spun despre politia lor, exact la fel ca la noi, adica DEZASTRU. Deci, a doua zi, si ultima la Praga a fost pierduta, cu exceptia cinei: pork knee, adica un ciolan rotisat, stropit cu bere. Nu stiu, insa dupa chestia asta parca nu as mai lasa masina nesupravegheata in Praga.
Ce am uitat sa spun este ca desi strada pe care am parcat era la 5 minute de sectia de politie, strada era una din strazile cu cele mai multe furturi din masini, lucru care l-am aflat ulterior,de la tovarasii politisti. Insa de facut ceva, CA LA NOI, nu au facut nimic.
🙁 Praga e singurul loc din strainatate in care am fost furat. Altfel, un oras incantator!
Da, eu m-am hotarat sa castig. Asa ca:
Am aflat cu doua zile mai inainte, ca urmeaza sa merg la Roma, sa vad finala Champions League, in 2009 (Barca contra Man U. Cristiano Rondaldo inca era la MU, dar le-a scos ala micu’, Messi, fotbalul din cap. Asta, independent de vointa mea, care ma rugam pentru prelungiri si unspe metri. A intrat si Giggs la un moment dat, dar asta nu e ceva nou, nu? Pe galez l-a prins jucand si raposatul Gica Petrescu).
Deci, doua zile pana la marele meci, si cazare nexam. Da-i si cauta pe toate site-urile din lume. De prisos sa explic ca tot ce ar fi insemnat hotel pe care mi-l puteam permite (pana la 150 euro/noapte), era full-booked. Peste 300 de euro, era plin, pe alese. Doar „cascaval” nu era. Ca sa nu va mai spun ca am facut o buna recapitulare la religie. Adica am injurat de toti sfintii site-urile alea (pot sa zic de cacat?), care nu-ti confirma rezervarea in timp real. Traiam cu impresia ca gata, mi-am gasit camera, si venea mail-ul cu „lasa-ne frate, ca nu mai avem” (ma rog, foloseau alt limbaj, dar eu cam asta intelegeam ca vor sa zica).
Pana la urma dezarmasem. Aveam de ales intre un somn bun in sala de asteptare din Stazione Centrale si una bucata camera la 400 de euroi. Dificila alegere. Doar ca, pentru ce sunt buni prietenii pe lumea asta? Da, sa dea sfaturi. De cele mai multe ori proaste (hai ca glumesc). De data asta a fost unul bun. Mi-a sugerat un amic sa caut ceva „bed an breakfast”. Eu vazusem prin peregrinarile mele disperate pana in fundul internetului, chestii care se numeau „B&B”, dar puteam sa jur ca e vorba de Brigitte Bardot si cum diva are acum spre suta de ani, ziceam s-o las in pace. Nope, cica de asta cu „pat si mic-dejun” era vorba.
Reprofilez cautarile si ma orientez spre astea. Acu’, daca voi credeti ca spaniolii sau englezii sunt largi la punga asa si rezerva doar camere de hotel, va inselati. Ai dracu’ fani sarantoci rezervsera si B&B-urile de pe cele sapte coline. Pana la urma (cum era vorba aia cu „vrabia chioara si Dumnezeu”?) gasesc un mic dejun la pat, din asta. Central, camera avea si baie proprie (pe vazute, ca erau poze pe site), o minunatie. Sa nu va mai zic ca era doar 45 de euro. Ca sa nu avem vorbe, dau telefon, ca ma saturasem de mail-uri si rapunsuri negative. Raspunde o chinezoaica mica (e pleonasm, nu?) care imi zice ca: „da dom’le, s-a rezolvat camera e a ta”. Ce bulan!
Sau asa credeam eu. Cateva ore mai tarziu, tot „ochisori oblici” ma suna: „alo, domnu’ stiti camera aia despre care vorbeam mai devreme?”. Da, o stiam. Cica are o mica problema cu baia si nu mai pot sa mi-o dea. Vaffanculo, si atunci cum facem? „Domnu’, nu-i problema, va dam alta camera. Una mai mica si fara baie. Da’ sa stati linistit ca este toaleta pe hol”.
Si cum aia tot ne stiu de tigani am zis sa ma tocmesc nitelus, daca tot nu mai e cu baie si e si „un pic mai mica”. Prin urmare am scos-o la 30 de euro. Bun, asa. Lasa ca bag io pizza si paste, de diferenta.
Au trecut cele doua zile si m-am prezentat in Cetatea Eterna. Gasesc B.B.-ul cu influente asiatice. Na, ca nu scapasem de Stazione Centrale. Era la o aruncatura de bat. Astia, urmasii lui Confucuis, aveau un etaj intreg dintr-un bloc. Toate camerele erau in regim hotelier. Buna treaba. Imi deschide micuta. Politeturi, alea, alea. Hai cu camera aia, ca am treaba, vreau sa vizitez. Bai, fratilor, si ma duce femeia sa ma cazeze. Cand am intrat in camera „mai mica si fara baie”, efectiv mi-a picat fatza. Nu credeam ca exista ceva de dimensiunile alea. Care stiti Strada Sforii, din Brasov, ei bine, cam asta era latimea camerei mele. Initial am crezut, ca e doar un intrand, dar cand am vazut patul (da, da, avusesera loc sa bage un fel de pat acolo) si televizorul (este impropriu spus tv. Era un monitor lcd de 15) m-am lamurit ca nu e nicio eroare. Aia era camera. Am avut un pic de noroc, ca nu eram cu troller dupa mine, iar rucascul din dotare, a incaput cumva in camera aia. Daca nu, ar fi fost crancen: ori eu, ori trolller-ul.
Lasa ca eu am venit sa vizitez, nu sa zac prin camera, m-am incurajat singur. M-am extras cu greu dintre peretii, care cadeau pe mine si am luat-o la picior, sa gasesc Lupoaica. Am gasit-o eu si „la Lupa”, dar asta va voi povesti alta data.
Noaptea tarziu, m-am intors in (nu stiu cum sa-i zic, „camera” pare totusi deplasat) locul unde trebuia sa incerc sa dorm. Dupa cat alergasem, m-as fi culcat si pe jos, asa ca patul ala minuscul mi se parea acum o oaza, desenata de sfinti pentru odihna. Am scos portofelul din buzunar (as fi dormit cu el, dar nu mai aveam loc sa ma intorc de pe o parte pe alta ca „rascaia” de perete) si m-am culcat. Asa intentionam, cel putin. Cand incepusem sa ma legan usurel spre taramul viselor, ma dezmeticeste rapid zgomotul facut de elicea unui elicopter care ateriza. Bai, ce dracu’ au inceput astia cu demonstratiile militare, in preziua meciului? Ma duc la geam, sa vad si eu cum aterizeaza dracovenia. Mereu ma fascinasera masinariile astea zburatoare.
Am deschis fereastra si atunci am vazut ca nu ateriza nimic. Oameni buni, fix langa geamul meu era CEL MAI MARE APARAT DE AER CONDITIONAT pe care il vazusem in viata mea. Ceva enorm. O cutioaie uriasa! Care, pentru ca era luna Mai si pentru ca la Roma e clad, incepuse sa functioneze. Cu geamul deschis chiar se auzea ca un huruit de elicopter si trepida totul in jurul lui. Ma che cazzo facem in acesta situazione delicata? Pentru ca de la zgomot si de la nervi, sansele sa mai adorm vreodata, scazusera dramatic. Ma duc s-o gasesc pe chinezoaica cea mica.
Treaba lesne in mod normal, pe timp de zi. Acum noaptea, femeia era acasa la ea, dormea (cred si eu, nu avea ditamai parascovenia huruitoare la geam). Pai si io ce naiba fac? Va spun eu ce fac, ma duc si il iau pe tac-su’ de-o aripa si il duc la geamul meu. Aia fac. Chinezoiu’ al batran era copia fidela a lui Mister Miyagi, asa ca nu l-am mai luat tare. Mi-era ca ma trezesc cu vreun Mawashi-Geri, de-mi trece cheful de scandal si adorm indiferent de zgomot.
Misto de tot era ca nu vorbea nicio limba. Mai putin chineza, evident. Asa ca, vrand-nevrand, l-am dus mai mult impins. Dar stateam tot timpul cu stanga la nivelul fetei. Daca e sa ma „arda”, sa dea si el mai jos. A fost de treaba omul. A inteles imediat ce ma nemultumeste (acu’ nici nu era greu de ghicit). A balmajit ceva in Cantoneza lui si a disparut. Ca sa revina cu un patent in mana. A mesterit el un pic pe acolo si a mai scazut nivelul sunetului, nimic de zis. Nu se mai auzea ca un elicopter, acu’ semana mai degraba a barca din aia pescareasca. Cu motor. Voi puteti dormi cu una din asta la geam? Ei bine, nici eu.
Se uita cu o privire plina de speranta, dar am clatinat din cap. Nu e bine, shaolinule, nici asa nu pot sa dorm. S-a bagat din nou in maruntaiele aparatului. Treizeci de secunde mai tarziu, hurubaia tacea. De tot. Mama, va jur ca se auzea iarba cum creste. Nu prea mi-a placut fatza incruntata si nemultumita a omului meu. Pen’ca nu-s batut in cap, am inteles ca „rezolvase” cu aerul conditionat pentru tot etajul. Gen, ii lasase fara si era o luna Mai foarte calduroasa. La fel i-am urat si eu noapte buna si m-am bagat la somn. Mie nu-mi e niciodata prea cald.
Am stat cu emotii toata ziua care a urmat. Inclusiv in timpul meciului, mai tresaream sin cand in cand, gandindu-ma ca astia sunt cu tehnica si reuseste Mister Miyagi sa repare aparatul ala dracos. N-a reusit. Am dormit binisor, inainte de zborul spre casa.
Asta a fost partea cu bed-ul. Sa v-o mai zic si p-aia cu breakfast-ul? Hai, repede, asa. Micul dejun mi l-a servit Doamna Miyagi. Ce fata acra avea, nu va imaginati. Ma asezasem la masa si asteptam sa-mi spuna unde e bufetul sau sa vad care e treaba. Plus ca mai erau si niste resturi de la altii care mancasera mai inainte si asteptam sa le ia de acolo. Tanti chinezoaica imi trage un ranjet, care se voia zambet, si-mi face semna sa halesc (evident, nici ea nu vorbea in vreo limba in care sa ne putem intelege). Sa mananc, ce, femeie? Si-mi arata resturile alea. Pe masa erau doua chestii: cel mai mic croissant pe care mana omului il poate produce (fara sa fie nevoie de aparate optice de marire, adica se putea zari fara lupa) si un degetar cu suc.
Va jur ca nu exagerez. Eu, pahar (si de plastic) mai mic ca ala, nu am vazut si nici nu cred ca o sa cada recordul prea curand. Trei secunde mai tarziu ceream un refill. La suc, ca de croissant nici nu putea fi vorba. A plecat aia bodoganind si s-a intors cu degetarul ala plin din nou. Si cam asta a fost micul meu dejun italiano-mandarin.
Da’ nu s-a dus fratele vostru in Stazione Centrale? Fix la Mc am intrat. Mi-am luat cafea, un menu BigMac si m-am intors sa-l mananc la „locul faptei”, sa saliveze juma’ din saracii turisti, nevinovati si la fel de naivi ca mine.
Cam asta fuse. Barca a batut pe Manchester si eu am revenit cu drag in patria noastra draga. Not.
Primavara trecuta, Tunisia.
Am gasit un tur al Tunisiei, intins pe 10 zile in care am batut toata tarisoara aia, aparent micuta, practic nu chiar atat de micuta. Turul a fost lung si obositor, in fiecare zi impachetam si despachetam dormind in alt hotel, in alt oras. Am vizitat Tunisul, Cartagina, Djerba (insula evreilor), Sahara, Kairouan (al patrulea oras sfant al musulmanilor), Tatouine (locul in care s-au filmat scene din Razboiul Stelelor), am traversat marele lac sarat (exporta sare in Norvegia sa isi curete aia strazile), amfiteatrul roman din mijlocul desertului si multe altele. Practic am plecat de la nord de Tunis, am ajuns pana aproape de granita cu Libia, am vizitat desertul din sud si ne-am dus si la granita cu Algeria la vest. Gratarul de camila, oazele ascunse in desert si ruinele antice de care te impiedici la tot pasul au fost doar de umplutura pe langa evenimentele ce au adus adevaratele picanterii ce au facut excursia de neuitat. Unul care si-a dat foc in Tunis si interventia jandarmilor, ploaia din Sahara si mica revolutie islamica de la Kairouan cu ocazia nu stiu carui sfant musulman in viata.
o poveste din Barcelona, atentie la buzunare si bagaje!
ajungem noi, plaja, Gaudi, alea dupa cateva zile de nedormit si culturalizat ajungem pe langa port. Acolo pe langa statuia lui Columb, e un parc mic fain, lejer, gazon, cativa palmieri. La umbra pe iarba, grupuri grupuri. Ne punem si noi pe iarba sprijiniti de rucsac si ne uitam relaxati la statuie, cer, in spatele nostru un grup de pensionari italieni zumzaiau. Cand deodata simtim ca ne pleaca rucsacu la plimbare. In spatele nostru un nene cu origini italiene dar negricios. O fi sau nu, ne hotaram ca ne schimbam pozitia. Vazand asta, nenea pleaca. Si revine dupa 5 minute si se pune tot langa noi si iar se intinde spre rucsac. Il vedem cu coada ochiului si ne intoarcem spre el. Pleaca si revine iarasi dupa 5 minute si se pune langa un grup de tinere cu 2-3 bagaje fiecare. Langa noi grupul de pensionari italieni stau cu gentile in fata si se opresc din vorbit. Il urmarim pe dude cum se intinde iarasi spre bagajele fetelor, cand vad ca incepe sa cotrobaie prin bagaje ma ridic si plec spre el. Ma vede si dispare mormaind intruna in italiana. De data asta definitiv.
Cum gestionati o situatie de genul asta in strainatate cand nu cunoasteti limba?
Creta. Prima iesire, deci o incercare de a iesi mai ieftin. Am mers la risc, am acceptat camera cu vedere la mare & parter.
Neobisnuiti cu uzantele, primim o hartie in care ni se arata ordinea statiilor autocarului, sa stim cand e hotelul nostru. Descoperim alte 3-4 cupluri de romani la acelasi hotel, prindem curaj.
Odata ajunsi, asteptam cuminti , la rand, camera promisa.
In fata noastra, un mic grup 2 baieti si o fata, ea poarta discutiile cu receptionerul intre 2 varste: „we are x family, newly weeds, etc, etc, honeymoon sweet, bla bla…
Poate ca nu mai tin minte cat a costat excursia, toate locurile vizitate, cat era o masa la restaurant sau daca era mai buna cola decat in tara, dar expresia de pe fata receptionerului cand a intrebat tare: „Menage a trois???” a fost nepretuita…
Da, erau proaspat casatoriti, luna de miere, dar venisera si cu fratele ei si, pentru ceva economie au luat o singura camera.
Ca sa nu se simta singuri, restul sejurului ne-am imprietenit si am facut excursii pe toata insula, toti 5 😉 intr-un echivalent grecesc al Matiz-ului.
Memorabil mi s-a părut în vara trecută când, împreună cu gheruța mea, am petrecut trei zile de vis și plimbare în Țara Haâegului și, la un moment dat, mergând spre un sit arheologic, la un moment dat am ajuns pe buza unui lac de acumulare, dintr-o salbă de lacuri de acumulare, și în toate, spre stânga, so glindea cerul.
Era precum o scară ce cobora înspre cerul ascuns în apă, c-o liniște dulce în jur, cu iarba de un auriu încă verzui, cu vagi urme de frăgezime.
Cumva, parcă zburam prea jos, peste un peisaj estival prea frumos.
Cine e „gheruța”???
După ce m-am minunat de câţi arabi am putut să văd în Zell am See-ul austriac şi m-am înfoiat că Loganul meu era singurul din toţi Alpii, trebuia să păţesc una ca în România. Cu deznodământ, însă, occidental.
Nemulţumit că ospătarii de pe o terasă goală se purtau cu o ospitalitate tipică alimentaţiei publice din România, am lăsat meniul pe masă şi am zis să mergem. La o altă terasă. Că aveam de unde alege, şi totul era prea scump ca să înghit atâta indiferenţă în loc de masă de prânz. Am plecat, am mâncat, am vizitat… s-a înserat. Ba chiar s-a făcut cu două ceasuri sub miez de noapte. „Hai să mergem, că-s obosit!” M-am suit în maşină şi… „Nu mişcă nimeni, unde-mi este telefonul?!” Luat pe firul evenimentelor, când l-am folosit ultima dată… ăăă… nu mai ştiu. Eram în concediu, n-am sunat, n-am fost sunat…
Hai să sunăm de pe tel soţiei pe el, să vedem… Am sunat şi ne-a răspuns o tanti amabilă care, ce mai tura vura, ne-a zis că e la recepţia unui Hotel Restaurant. Ne-am prins care era ăla, mai cu seamă că am început să bănuim. HTC-ul meu rămăsese pe masa de unde ne-am ridicat cu ţâfnă atunci… la prânz. Pffff… M-am dus acolo, le-am zis că au telefonul meu şi ei mi l-au dat. Am o bănuială că pe o terasă din Costineşti aş fi putut să n-am acelaşi noroc. Deşi, altă poveste, o prietenă a uitat tot un smartphone HTC pe o canapea, prin IKEA. L-a recuperat mai târziu, după ce un român de bine l-a predat la „pază”.
P.S. Sper ca excursia din Corfu să fie lipsită de peripeţii neplăcute. În orice caz nu unele ce să nu poată fi povestite… 😛
Hai, bre, ce voiai să fure, HTC-ul şi Loganul??? 😆
Ia să fi avut ceva adevărat…
Cred ca cel mai memorabil moment a fost cand am facut o mica excursie in Turcia… cu trenul pana in Istanbul. Merita din plin! Vezi cu adevarat tara. 🙂
O doamne… a fost de poveste…. Era in 2007, eram plecati in luna de miere in Spania (pot sa mai povestesc vreo 2-3 ore cum am ajuns sa plecam in Spania de fapt…). Ajungem pe aeroport in Barcelona si ne asezam la un ghiseu sa inchiriem o masina. Stam de vorba cu oamenii de acolo, ne alegem masina si cand ma intorc: troller-ul nicaieri. Panica panica panica! Apoi ne calmam si ne impartim in 2 echipe: eu ma duc sa caut prin aeroport poate il vad la hoti, „de-2-zile-proaspata-sotie” se duce sa cheme politia.” (paranteza lingvistica: eu engleza si franceza bine, spaniola deloc. Sotia pe langa ale mele rupe si spaniola).
10-15 minute nici un rezultat, o gasesc pe sotie cu politistii, le povesteste soatza che s-a passat. Militienii barcelonezi nu vorbesc boaba de angleza sau franceza si ne fac semne foarte autoritar sa mergem dupa ei. Incerc eu sa le explic prin semne ca mai bine mai dau eu o raita prin aeroport poate vad hotul, ei nimic.
Ajungem la ei in „sectie”, o pun pe sotie sa povesteasca din nou in limba lor ce s-a intamplat si apoi ne arata intr-un colt al incaperii: TROLLER-UL!!!
Eu dau sa le multumesc, ei nimic, trebuie sa le demonstram ca e al nostru si sa le spunem ce avem in el ca „avem ceva de valoare”. „Mon amic, esti idiot?”. In primul rand ca are eticheta cu numele meu, pereche cu cea pe care o am eu in mana si apoi nu avem nimic de valoare in el, toate lucrurile „de valoare” sunt in rucsacul din carca mea”. Si au tinut-o asa vreo 15 minute pana cand m-am enervat si le-am zis ca sunt nebuni si ca nu am nimic de valoare in troller-ul ala si sa si-l puna in cap. S-au enervat si ei si unul dintre ei a deschis troller-ul si a scos foarte tacticos un ceas de buzunar cu lantz din troller….pe care il cumparasem cu 2 Euro dintr-un butic din Geneva…. Le-am explicat ca li-l fac cadou daca vor….
Azi mi-am luat iarasi bagajele la spinare. Intai in trenul de dimineata spre Bucuresti. In Gara de Nord o ambulanta venita dupa un batranel (cum e sa te dai jos din tren direct pe targa si apoi in ambulanta?). Am traversat sa-mi iau bilete si un tip cu un caine a plonjat direct in bagajul meu. No injuries.
La ghiseul de bilete mi se spune ca nu mai exista asa ceva si ca se cumpara carduri. Pai, dati-mi un card, atunci, zic eu. Din pacate, nu avem, s-a intamplat ceva azi si nu sunt carduri de vanzare la nici un ghiseu. Dupa mine mai astepta un domn, cu aceeasi intrebare. Si eu ce fac?, zic, contrariata. Incercati sa gasiti pe cineva care are si sa-i platiti sa valideze si pentru dumneavoastra. Eu si domnul gasim pe un al treilea si apoi constatam ca suntem mai multi din Craiova, asa ca e momentul sa intram in chestiuni oltenesti. Olguta, fotbal, autobuze, Capitala.
Cum stam toti aliniati chiar dedesubtul unor fire de telegraf, vad prea tarziu ca sa ma feresc aterizandu-mi in par gainatul de la porumbei. Ma uit in sus, si ei sunt ordonati chiar deasupra, in pozitie de tragere. Imi sterg proiectilul cu gluma evidenta ca „e semn de noroc”. Si imi aduc aminte cum am reusit sa intru in Universitate acum cateva saptamani, sa-mi ridic diploma, desi era examen si nimeni nu avea voie inauntru. De altfel, nici n-o sa gasiti pe nimeni, mi-a zis paznicul. Uitati, am aratat eu gainatul imprastiat pe mana, sigur o sa am noroc…Cu asta l-am convins. Si am avut noroc intr-adevar…
In autobuzul 780 aflu ca domnul merge in Coreea de Sud, la o conferinta, iar unul dintre ceilalti in Amsterdam. Discutam de aeroporturi, ca sa fie clar ca asta o sa vad toata ziua. La Otopeni, deja creierul meu a uitat cafeaua din Gara de Nord. Bagaje de cala, bagaje de mana. Nu trebuie sa ma descalt, iu-hu…Zambesc frumos tipului de la pasapoarte si ajung in lounge, de unde ma uit cu jind la unii dintr-un bubble unde se mananca si se fumeaza.
In avion deja simt cum ma ustura ochii de nesomn. Numai ca nu primesc decat o napolitana si un pahar cu apa. No coffee…Mi-am verificat mail-ul a zecea oara, sa vad si eu unde ajung. La finalul zborului, dupa escala, exista un autobuz care pleaca la 6, cu toti participantii-undeva in munti. In Tatra, pe unde au luptat bunicii nostri… Eu aterizez acolo la 5.50.
Nu am primit pana la ora cand zbor nici un alt plan, deci nu stiu cum ma descurc daca autobuzul nu ma asteapta. Dar am varianta de a suna cand fac escala de la Varsovia. Si sun, la coborarea din avion, cand trebuie sa trec iarasi pe la controlul pasapoartelor. Aflu ca autobuzul nu poate sta mai mult de 6 pm. Eu ajung la fara zece. Si ce fac? intreb eu, simtind ca se ingroasa gluma. Intre timp, in fata mea s-a facut o coada pe patru randuri. Cea la care stau eu se misca, evident, cel mai incet, desi as vrea sa am timp sa ies din aeroport si sa fumez si sa verific ce mi se transmite prin telefon. Femeia de la ghiseu imi primeste toate complimentele pe care i le fac in romana, dupa care, exasperata ca imi irosesc limba materna degeaba, ma mut la alta coada.
Ies din aeroport si intru din nou, pentru ultimul zbor. Deja stiu ca nu voi primi cafea. Nu face nimic, am sa atipesc. Exact asta se intampla, inca de cand ni se face instructajul de zbor. Motoarele sunt turate si jucaria de aeronava zbarnaie din toate incheieturile.
Cand ma trezesc, am impresia ca suntem gata de aterizare. Asistenta de zbor imi face semn sa stau jos. Nici n-am plecat de pe loc…Intr-un final, aterizam la Cracovia, doar cu zece minute intarziere. Primesc telefon imediat si din conversatie deduc ca autobuzul ma asteapta chiar acolo. Dupa zece minute, mi-am luat bagajul..dar nici urma de autobuz. Sun inapoi. Iei trenul care te duce in centrul Cracoviei,-dar grabeste-te, dupa care gasesti platforma numarul 5 din statia centrala si faci doua ore pana la Poronin…Deci autobuzul nu ma asteptase…
Plec sa gasesc statia de tren si merg cam un kilometru pe marginea unei sosele in semiintuneric. Mai intreb doi oameni, care imi arata o copertina. Aia e statia, si nu e nici naiba in ea. Trenul a trecut deja si mai trebuie sa mai astept o ora. Putin mai incolo e un taxi, dar nici nu-mi trece prin cap sa aflu macar cat ar costa, la ce distanta este. Pana la urma, mai apare un tip, dar nu vorbeste engleza. Imi face semne ca poate sa intrebe cat costa sa impartim taxiul. Se intoarce si imi arata pe degete.
Numai bine, mai apar doua femei si ne hotaram sa mergem toti. Facem o jumatate de ora pana in oras. Pe toti astia i-a cuprins o sporovaiala si o veselie, iar soferul le povesteste tot felul de chestii si ei rad ca nebunii.
And where are you from? zice el. Aaa, Rumunija…si imi spune de Bucuresti, Craiova (si iarasi Universitatea Craiova-si pronunta uimitor), Cluj, Iasi, Suceava, Timisoara, Baia-Mare…A fost peste tot pe timpul lui Ceausescu. Stie cum o chema si pe Elena. E randul meu sa rad cu gura pana la urechi cand imi spune si de Mamaia si de litoral. Ne lasa chiar un centru pe toti si apoi tarai din nou bagajul pana la statia de autobuz, chiar la timp sa-l prind (ultimul?) spre Poronin. Doua ore. Soferul nu stie sa-mi spuna prea multe, dar pricepe sa-mi deschida din nou cala sa-mi scot apa din bagaj, pe care o beau cu o mare sete. In autobuz, adorm pana aproape de destinatie, apoi ma trezesc si stau ca pe ace sa nu cumva sa ratez statia. Doar ca soferul a priceput sa opreasca unde am treaba si imi da jos geamantanul. Nu e nimeni , dar primesc apel ca vor veni in cateva minute sa ma ia de acolo.
Ma trezesc singura, langa soseaua care e in bezna totala si dincolo de acoperisul statiei se aude un rau. Sunt in peisaj de munte. Dau drumul la alte vorbe de duh in limba mea, de una singura. Apare totusi o masina si ajung, in sfarsit, in holul plin de tineri..
Roma. În vacanţa de vară din anul 2011 am decis să mergem 5 zile în Italia. Primele 3 zile le-am petrecut în Roma – mult prea puţin pentru un oraş de care ne-am îndrăgostit. Nici nu aterizasem bine, ne-am cazat si am plecat în aventură. Prima oprire – Colosseum – am avut un mare noroc reuşind să intrăm după numai 15-20 min de stat la coadă pe bilete, au urmat toate celelate obiective Pantheonul, Piaţa Spaniei, Fontana di Trevi. Pentru că am planificat mult prea multe activităţi pentru cele 3 zile de Roma (una dintre ele fiind dedicată Vaticanului) am fost într-o continuă alergare. Pe ultima suta de metri – cu doar 5 min înainte de închiderea bisericii – am reuşit să ajungem la Bocca della Verità după o întreagă aventură – eram în partea opusă a oraşului şi am decis să luăm metroul şi după aceea un autobuz – aici apare şi problema – după 20 de min de aşteptare, timp în care nu venea niciun autobuz, am aflat că şoferii de pe mijloacele de transport intraseră în grevă de avertisment. Am mers mulţi km pe jos în cele 3 zile de Roma dar fiind în vacanţă nici nu-i simţeam 🙂
Pentru Colosseum iti recomand sa cumperi bilete on-line, scapi de multa bataie de cap asa.
Hmmm, cum as putea oare sa incep, cum sa descriu pe scurt experienta in India? Cred ca am nevoie de mai multe cuvinte…
Pe zi ce trece descoperim orase noi, de fiecare data e alfel si parca e la fel. Caut un loc curat, nu il gasesc. Descopar peisaje frumoase, natura se schimba mereu, acolo unde nu sunt oameni e curat si pare sa fie mai frumos. Am vizitat cateva obiective turistice, temple, palate… multe pietre.
Nu pot spune ca m-au impresionat teribil, sunt, intr-adevar, niste monumente deosebite, multa piatra, marmura lucrate cu o maiestrie si cu o precizie incredibila, dar totusi nu am zis wooow! De ce oare? Probabil ca depide de ce asteptari ai!
Noi suntem interesati de oameni si de viata din India. Asa ca, prin turul nostru, am reusit sa ne strecuram prin locurile neturistice ca sa vedem cum traiesc oamenii, sa vedem adevarata Indie. Ca sa fie si mai palpitant (stati jos aici), cu mult curaj dar si cu morcovul de rigoare ( avand multa experienta in Turcia, facand o scurta vizita si prin spitalele lor), am acceptat sa mergem acasa la o familie indiana, sotia sa ne gateasca, timp in care eu sa privesc si sa invat, ca apoi sa mancam cu totii. Nu de alta, dar cum altfel am putea sa descoperim adevarata Indie? Zis si facut! 🙂
Inainte de asta ar trebui sa va spun pe scurt cum e India, in general. Stiti cartierele alea de tigani, mizere si in acelasi timp colorate care se gasesc pe la noi? Ei bine fratilor, asta este India ( neturistica)in toata splendoarea ei, ca sa nu zic in toata duhoarea ei. Porci, vaci, pasari, camile, caini,maimute, indieni, toti stau claie peste gramada pe un strat mare si pufos de… gunooooooi!!! Pentru ei este ceva normal, putini dintre ei stiu ce e aia o pubela, si daca vezi vreo una, aia e pe post de décor in maldarul de gunoaie. La ei totul se petrece in strada, de la dush pana la aruncatul deseurilor. Apropo de asta, deviind putin, trebuie sa va spun cea mai tare intrebare adresata unui Indian (autorul fiind Radu) 🙂 ))) “Unde as putea sa arunc acest pet?” La care indianul fastacit, uitandu-se in jurul lui, luand sticla de plastic zice: ” O punem aici pe bordura, sigur are cineva nevoie de ea” 🙂 ))))
Revenind, asadar, mergem sa facem o mica recunoastere sa vedem si noi cum arata locul unde urmeaza sa mancam. Planul e sa bem un ceai, pentru moment, sa ne acomodam cu ideea. Fotografiile oricum vorbesc de la sine, asadar nu prea are rost sa va descriu cum arata casa. Mica, tip vagon, ciment pe jos, umezeala, aveau chiar si un copac mare crescut intr-un soi de curticica in interiorul casei.
Am urcat pe terasa unde am fost serviti cu binecunoscutul ceai Masala. Cu acesta ocazie am si invatat cum se prepara, adica am fost invitata in bucatarie si invatata pas cu pas. Foarte bun ceaiul! Dupa ce facem o mica plimbare pentru a surpinde cateva cadre cu oamenii de p’acilisa, ne intoarcem sa gatim.
Oh, my Goooood!!! Ma gandesc numai la stomacul meu, cand stiu unde va fi preparata mancarea, deja incepe sa riposteze. Parca nu imi mai doresc aceasta experienta Sa il refuzam sau sa continuam? Gazda noastra pare manata de cele mai bune intentii…chiar daca le lasam 1000 de rupii pentru asta, sa nu credeti ca va invita vreun indian in casa lui sa iei masa fara sa scoti niste bani. Nu am dat de niciul pana acum si nici ca as simti vreo pornire de generozitate din partea lor. Impinsi parca de curiozitate, lectia incepe. Se va gati o supa de linte, niste mancare cu bame, orez si lipie traditionala chapatti, asta dupa ce am sustinut ca suntem vegetarieni (recunosc ca de cand am plecat de acasa nu am mai mancat carne, nu de alta, dar am vazut cam pe unde sunt crescute “animalurile” si ce mananca ele, cam ce e prin jurul casei, adica gunoi!!). Ne-am gandit ca, pana la urma, totul ar trebui sa fie safe, atata timp cat ce se gatea era trecut prin foc. Ne-am incumetat si am gustat din supa de linte care chiar nu era rea.
Trecem la chapatti. He, heee, pana aici a fost!!! Dragii mei, sa vedeti aici( foto) si sa ne intelegeti de ce brusc si dintr-o data a sunat telefonul. S-a ivit o maaaare urgenta care nu suporta nicio secunda amanare, musai trebuia sa ne intoarcem la hotel.
Totul parea OK, pana cand doamna si-a bagat manutele ei in faina, asta dupa ce acele manute ale ei se jucau cu degetelele de la picioare, cand statea cu noi la ceai. Pe aici, obiceiul este ca oamenii sa mearga desculti, doar e cald, deci mersul cu picioarele goale pe strada, unde se „c” toate animalele si pe unde se scurg toate zoaiele,
este considerat ceva firesc. Ca sa nu mai zic de spalatul pe maini care nu pare sa fie printre traditiile locale. Pentru a completa tabloul, cel mai folosit obiect de menaj al casei era o buleandra care era folosita la sters masa, la sters oalele si la invartit lipia in tigaie. De ce nu, multifunctional! Priveam disperati unul la altul, intrebandu-ne cum sa facem sa ne sustragem, fara a arata disperarea noastra!
Reusit-am sa plecam! Nu prea a inteles femeia ce se intampla, dar ne-am scuzat politicos si ne-am uschit spre hotel.
Cand e vorba de mancare si de posibilele efecte ulterioare, renunt la orice experienta exotic.
Fotografiile le puteti vedea aici, sunt graitoare:
http://vertizontal.ro/blog/2013/11/beautiful-or-not-india/
„Unde as putea sa arunc acest pet?” La care indianul fastacit, uitandu-se in jurul lui, luand sticla de plastic zice: ” O punem aici pe bordura, sigur are cineva nevoie de ea” 🙂 ”
Genial :-)))))) Mulţumesc!
Cu drag! 🙂
test
Clar, nu merge.
Merge, cred ca am postat-o de cel putin 3 ori, crezand ca nu o ia. 🙂
Mda. Numai chestii straineze. Loati una de aici, de la Sinaia.
Personajele: un prieten (altul decat cel cu o cumnata virgina, am renuntat la povestea aceea). Amicul are sotie. Sotia are prietene nemaritate, normal. Adica 3 (TREI) surori. Alege una pentru mine, cea mai mica dar potrivita cu varsta mea (anii `90 si ceva, in jur de 30) imi face cunostinta, imi explica fata pe unde locuieste. Undeva intre Bucuresti si Ploiesti se face dreapta, sic, nu va spun numele exact.
Dau telefon (pe fix, anii `90, da?):
– Ce zici, daca vin spre Sinaia si trec pe la tine, te lasa ai tai sa mergi cu mine?
– Desigur, vii aici, te vad ai mei si mergem fara probleme.
Ma urc in (nu pe) bidiviul meu alb, adica un frumos Ford Taunus 1,6L dupa care plang si acum si o iau la drum. Ajung la locul faptei, cunostinta cu parintii si cu… surorile. Tatal, tot cu griji de tata:
– Fii amabil, nu vrei sa o iei si pe sora mijlocie? N-a iesit de mult din casa, saraca, trebuie sa vada si ea Sinaia!
– OK, zic eu cu jumatate de gura, merge si ea.
(Mii de draci, unde o „parchez„ cat timp… hm)
Apare si sora cea mare. Statea undeva mai sus cu vreo doua case. De ce? Pentru ca era… divortata. Dar aflase de la vecine ca are sor`sa musafir, barbat. Clar, ati inteles deja, merge si ea la Sinaia.
Drumul – un chin. Zapada cam ca acum si ningea in continuare. Urcam la Cota? zic eu (ca oricum n-am unde sa las doua in timp ce o cer pe una in casatorie… bleah!). Si ma pune naiba si o iau pe Eroilor – Furnica. Si dau de panta. Fordul urca, de bine, de rau, dar ma trezesc cu un nene cu o Dacie care venea spre mine de sus, mergand lateral. Nu mai avea niciun control. Ooops! Trei fete cucuiete incep sa strige disperate. Las frana, las acceleratie, las tot si ma scurg incet intr-un fel de marsarier la liber, pana intr-un morman de zapada din fata unei vile in constructie. Masina era alba, am uitat sa va zic, dar poanta e mai incolo. Le-am scos de acolo, am ras copios (desi nu prea era rasul meu, drept sa va spun) si am hotarat sa urcam pe jos. Na, pantofareselor care sunteti voi, pantofarese, sa va iasa pe nas ca mi-ati stricat afacerea. Si am reusit sa ajungem la Cota 1400, am servit ceva acolo, dar se lasa deja seara. Unde naiba sa mai cobori, ca nu puteam nici eu, bine echipat, darmite pantofaresele! Fiindca a nins in continuu si bineinteles ca nu era nimeni sa dea zapada pe acolo, cam ca in zilele noastre.
Noroc cu ciobanii din Sibiu, veniti acolo cu cojoace, treburi de vanzare. Ma duc si ma rog de unul: nene, poti sa ma iei si pe mine in ARO? Eu ca eu, dar trebuie sa le duc intregi la tac-su` si pe astea trei.
– Adica dumneata vrei sa-mi spui mie ca ai venit cu trei, ca nu-ti ajungea una, iar astea trei sunt surori??? Si tac-su` stie?
– Bre, cat zici ca ma costa?
Ei, acesta era un argument suficient de valabil. Ne urca omul in ARO peste cojoace frumos mirositoare, claie peste gramada (ca in fata era el cu nevasta, normal) si o ia la vale. Pentru cine stie cum arata si cum mergea un ARO cu 4×4 precizez ca oricum s-a chinuit mult sa ajunga jos – dupa aceea mi-am dat seama cat am fost de nebun si ce idee buna am avut cu ciobanul. Altminteri ne mancau lupii si scapa domnul Petreanu de comentariile mele, in vecii vecilor, amin. Pe drum i-am povestit omului faza cu masina mea, sa mearga incet ca sa ma opresc sa o iau, eventual sa ma ajute sa o scot din zapada. Canci masina pe drum; omul o luase pe Aosta.
Bon, daca tot suntem in zone civilizate, las fetele la o pizzerie (e si acum acolo, la intersectie), le comand ceva si dispar, cu privirile extrem de mirate ale chelnerului care credea ca le-am abandonat. Iau un taxi, ii povestesc omului faza, el isi da seama pe unde o luasem eu si pornim sa gasim Fordul, pe un mare intuneric. Canci Ford pe drum!!! Domnule, cam pe aici era, da-o naibii de treaba! Lasa-ma sa ma dau jos ca recunoc vila, ce naiba! Unde era Fordul, ca nu se ridicau pe atunci cu macaraua? In… mormanul de zapada, care se marise intre timp. Iar Fordul era complet alb, doar v-am spus, de ce nu sunteti atenti? 😆
Coborarea in panta aceea destul de agresiva a fost floare la ureche, oricum eram numai doi nebuni: eu si taximetristul. L-am lasat sa ia distanta, oricum am derapat amandoi de numa-numa, am mers si cu lateralul (el cu Dacie clasica, eu cu tractiune pe spate), distractie maxima. Ajungem intregi la baza Aostei, unde au ei statia, platesc pizzele fetelor, fac cu ochiul chelnerului (ce credeai, ma, ca eu sunt din aia?), preiau fetele si ajungem acasa, adica in comuna aceea de pe drumul dintre Bucuresti si Ploiesti. Acolo, doar ca n-au dat acatiste, era cam 11 noaptea, erau anii `90, deci, alo, nu erau telefoane mobile. (Sa precizam pentru pustimea care a invatat istoria din manuale alternative ca GSM a aparut dupa 1990 si in Romania in 1997, daca nu ma insala memoria asta de mos tampit).
Sa mai plec singur la Bucuresti, sa nu mai plec? M-am uitat la privirea parintilor, aia cu „ce-o sa zica vecinii ca ramane asta aici peste noapte, intr-o casa cu trei fete de maritat„, mi-am luat la revedere si am ajuns cu bine acasa, bineinteles catre dimineata.
Si-am incalecat pe-un fotoliu si v-am spus povestea de mers la Corfu. Auziti, dar nu se poate merge cu vaporul? Am cam prins frica de avioane, pe bune.
Scuzati greselile si lipsa diacriticelor, nu prea imi place dar cred ca am scris prea mult si s-a blocat pluginul de corectat, LOL!
Ok, testul a functionat. Sper doar sa nu postez de 10 ori povestea, incerc si nu reusesc 🙂
Mulţumesc pentru poveste 🙂
Data viitoare, daca sunteti cuminti, va povestesc hors-concours cum m-am ratacit in Budapesta, tot in anii in care nici macar nu se gandise cineva la GPS-uri. Ma dadeam jos si ma uitam la Dunare, ca sa vad in ce sens curge, deci pe care mal ma aflu. Iar aia sa uitau cu teama la noi, mai ales dupa ce vorbisem romaneste cu insotitorul, de parca voiam sa ne sinucidem.
Sau, daca tot m-am pornit, cum am mers „in orb„ pe Transfagarasan. Se poate intampla ca in plina vara sa prinzi o ceatza de nu vezi botul masinii. Am stins farurile, ca ma orbeau degeaba prin reflexie, am deschis geamul lateral, m-am aplecat cat am putut si m-am orientat dupa dunga alba de vopsea de pe mijloc, altminteri nu era chip! (Minune! era proaspat vopsita dunga aia!) Eram cap de coloana si o gramada de masini se tineau dupa luminile de avarie ale nebunului care avea curaj sa continue drumul.
Si uitati unde am ajuns, sa ma ia la misto party si curly…
Măreneeeeee, aibi pietate !….
”Un concediu de neuitat, plin de peripetii ”
Totul s-a petrecut in vara anului 2012…cand eu si o prietena foarte buna ne-am hotarat sa mergem in concediu in Bulgaria.Toate bune si frumoase, pana cand a trebuit sa facem rezervarea : noi fiind din judetul Timis , agentia de turism din judetul Constanta.Am platit rezervarea la hotel fara sa avem nici o garantie ca nu ne pacalim.Adica am platit si am primit pe mail biletul de cazare dar nu am fost 100% sigure ca agentia este inregistrata la registrul comertului, pentru ca nimeni nu a putut sa ne faca aceasta confirmare.In 17 august am plecat din Lugoj spre Deva, cu trenul, acolo trebuia sa ne intalnim cu autocarul (care se presupunea ca era plin cu pasageri) si cu cei doi soferi.Am ajuns la Deva pe la ora 19:00, la ora 21:00 trebuia sa fie plecarea. Se face ora 21:00 si un pic, nu mai ce primesc un telefon din cadrul agentiei de turism, ma suna un reprezentant si imi spune ca datorita faptului ca nu mai sunt calatori care sa plece din Deva, noi doua trebuie sa luam un taxi si sa mergem pana la Sebes, acolo ne astepta autocarul.Pe tot parcursul drumului mama ma suna incontinuu si ma avertiza ca daca este autocarul gol sa nu ma urc in el.Parca a avut un presentiment, asa a si fost,ajunse acolo autocarul gol, in fata lui doi soferi foarte dubiosi si doua gagici care aratau mai mult a fete de pe strada.M-am uitat la prietena mea Nicoleta, ea la mine, ne-am luat inima in dinti si am urcat in autocar.Tot drumul m-am rugat sa fie totul in regula, deci credeti-ma ca am stat cu ”frica in san”.Pe parcursul drumului au inceput sa mai urce calatori, fapt ce m-am facut sa ma simt mai bine.Intr-un final am ajuns in Bulgaria, la hotelul unde am fost cazate.Am mers la receptie si am asteptat sa se elibereze camera, receptionera se uita foarte ciudat la rezervarile noastre.La ora 14:00 ne-a chemat la ea si ne-a spus ca totul este in regula, o piatra ne-a fost luata de pe inima.In prima zi nu am facut mare lucru, am stat pe langa hotel, peripetiile abia dupa aia au inceput sa apara.Am fost la plaja unde prietena mea s-a imprietenit cu doua fete care de fapt erau pe invers, fara sa isi dea seama, sa nu va povestesc ca abia ne-am scapat de ele.In alta zi, am iesit la cumparaturi unde ne-am imprietenit cu un grup de nemti, de unul dintre baieti, pe nume Philipp m-am indragostit nebuneste, a fost dragoste la prima vedere.Am vorbit cu el prin sms-uri si a doua zi ne-am intalnit.M-am aranjat frumos si m-am dus la intalnirea cu micutul Philipp, ii spun micut deoarece era mai mic decat mine.Totul a fost minunat, am plecat seara cu el pe plaja, iar prietena mea a ramas cu amicii lui si s-au dus la discoteca.Cand am vrut sa plec acasa, ce credeti? Nu mai aveam portofelul.Am intrat in panica si m-am dus repede la hotel crezand ca poate e la prietena mea Nicoleta.Din pacate nu a fost la ea, ne-am intors inapoi pe plaja sa ne uitam mai bine, l-am gasit aruncat in mare, fara bani in el, doar cardul si o iconita atat mi-a mai ramas.Am ramas fara nici un ban de buzunar, dar m-am imprumutat de la prietena mea Nicoleta.Intr-o alta zi, prietena mea si-a gasit un curtezan, un tip inalt, bine facut, putin mai in varsta decat ea, cu o situatie materiala foarte buna.Am mers intr-un club de fite sa mi-l prezinte pe respectivul, acesta s-a imbracat special pt seara aceea, cand sa ciocnim coktail-ul, am varsat din greseala pe pantalnoii lui, nici nu va imaginati ce fata a facut tipul respectiv, mai sa ma ia la bataie.Cu Philipp am pierdut legatura deoarece era genul de baiat care vroia ”just have fun”, l-am vazut intr-o seara cu o tipa si m-am suparat pe el.In aceeasi seara doi baieti foarte neingrijiti s-au tinut dupa noi, au inceput sa ne urmareasca prin statiune, noi ne ascundeam de ei, ei una si nimic tot dupa noi.Am aparut si la televizor, toate posturile de televiziune ne-au luat interviu, mai ales cand au auzit ca mi-am pierdut portofelul, toti prietenii m-au sunat din Romania sa imi zica ca am aparut la televizor.In ultimele zile de concediu nu stiu cum am reusit dar mi-a iesit un hematom la picior, iar la prietena mea i s-au facut numai iritatii pe piele, am chemat medicul la hotel sa ne trateze .Sa nu mai vorbesc de mancare, ca aproape am facut greva foamei deoarece eu sunt obisnuita cu gustul traditional romanesc.In mare acestea sunt intamplarile din Bulagria, in drum spre Romania in autocar am vorbit la telefon cu un coleg de-al meu si i-am povestit peripetiile mele, pasagerii cand au auzit faza cu prietena mea , ca s-a umplut de iritatii au fugit de langa ea, s-au mutat in alta parte pe scaune.Nicoleta s-a suparat pe mine ca de ce am vorbit asa tare.Ajunse in Sibiu, trebuia sa schimbam autocarul si sa platim o diferenta de 40 lei, nu am mai avut bani de transport.Am inceput sa ne certam acolo in gara, ne-a auzit o tanti mai batrana si i s-a facut mila de noi si ne-a dat bani pentru transport, mai aveam nevoie de 10 lei ca restul de bani ii aveam.Noul autocar era plin cu copii surdo muti si cu probleme de comportament, am nimerit tocmai in spatele uneui copil cu probleme, toata noaptea imi batea in scaun si ma tragea de par, in dreapta mea un batran foarte filozof care vorbea intr-una si credea ca el le stie pe toate.Am ajuns la Lugoj intr-un final, fara nici un ban in portofel, certata cu prietena mea Nicoleta si cu probleme la picior.
Acesta este concediul meu de neuitat, cred ca as putea scrie o carte cu toate intamplarile, nu imi pare rau de nimic din ce s-a intamplat.Am ce sa le povestesc copiilor si nepotilor mei.
Va multumesc,
Cosmina, Lugoj , judetul Timis
Povestea mea e din Paris..dupa cateva zile de umblatura prin frumosul oras, sotia ma anunta ca va trebui sa avem o istovitoare sesiune de shopping la un mall din cartierul La Defense.. Am mimat incantarea cu candoare ( sigur as fi fost nominalizat la Oscar daca m-ar fi obsevat membrii juriului ) insa ca de obicei, dupa 30 de minute am cedat si cu un ziar in mana mi-am propus sa beau o cafea la Starbucks care sa mearga la Gitanes-ul pe care doream sa-l savurez ca in studentie..zis si facut, la coada la Starbucks observ ca madmozela care incasa banii si lua comanda il intreba pe fiecare doritor de licori cafeinizate numele, pentru a-l inscriptiona pe un pahar.. Si mi-am zis, ” ba, daca ii zici Catalin, aia nu stie sa-l scrie, nu intelege, se intreaba ce cacat de nume o fi si asta asa ca ia zi-i tu un nume frantzuzesc ca sa nu ii strici karma”. Ceea ce am si facut. Venindu-mi randul, la intrebarea ” Votre nome monsieur ? ” am raspuns nonsalant Gerard ( acum e nume rusesc, nu ? ). Ideea e ca atunci cand am ajuns sa ridic bautura, la intrebarea ” Votre nome” m-am blocat, uitasem deja ce nume imi alesesem fiind preocupat probabil cu analiza frumusetilor locale. Doamna de la galantarul cu bauturi cafeinizate repeta intrebarea, la care ii spun ca am uitat efectiv cum ma cheama, nu imi mai stiu in acest moment numele insa daca voi sta un minut pe ganduri, mi-l voi aminti. Doamna a insistat, spunandu-mi ca este vorba de numele meu si nu crede ca cineva poate sa isi uite numele, insa i-am repetat ca in acest context in care ma aflu am nevoie doar de un minut sa mi-l amintesc pentru ca in fond ma cheama precum un mare actor francez.. In coada formata de oameni amuzati teribil de scleroza pe care mi-o atribuisera, un hatru local incearca sa ma ajute : Luis de Funes ? No, merci: Gerard Depardieu..
In vara anului 2010 nu am mers in vacanta. Am trait o comedie. Am plecat in Turcia cu un autocar plin de domni si doamne la varsta a 3-a. Eu, prietena cu care eram si fratele ei eram singurii care dadeau media de varsta peste cap.
Toti se cunosteau intre ei, pentru ca mai fusesera si in alte excursii impreuna, dar parea ca vor sa se cunoasca mai bine. Adusesera geamantane de tuica si vin din Romania, cu care faceau petreceri la hotel in fiecare seara. In plus, insistau ca si noi sa ramanem la petrecerile lor si, mai mult, sa ne distram putin cu baiatul si nepotul patronului de hotel.
– Pai, doamna Gina, noi avem prieteni acasa…
– Si ce, noi n-avem soti acasa? Dar suntem in concediu?
Atatea glume porcoase si flirtat n-am vazut in viata mea. Din toata gasca, se pare ca un domn de vreo 50 de ani, mic, slab, ochelarist, care purta mereu tricouri polo comuniste, era cel mai ravnit de populatia feminina. Atat de ranvnit incat isi frecau picioarele cu ale lui pe sub masa si faceau glume de genul „mi s-a stricat aerul conditionat. Nu vii pana in camera cu mine sa vedem despre ce e vorba?”.
Dar faza fazelor a fost cand, intr-o seara, la usa camerei in care stateam cu prietena mea am auzit un zgomot. Tocmai ne pregateam de culcare, dar am aprins lumina sa verific ce era. Cand colo, cineva bagase sub usa un bilet.
„Te-am cautat. Am vrut sa vad ce fel de om esti. M-am lamurit. Rodica”
Cata intriga si cat scandal! La usa urmatoare statea nimeni altul decat domnul ochelarist, insa usa camerei lui era ascunsa de un perete de rezistenta iesit un pic in afara.
Am ras de ne-am prapadit si toata noaptea am facut planuri. oscilam intre a da in vileag ce s-a intamplat si a duce biletul destinatarului. Pana la urma l-am pastrat, ne-am facut ca ploua si am promis ca intr-o zi am sa-mi fac blog ca sa scriu intamplarea asta si inca vreo doua faze amuzante petrecute in vacanta aia.
http://www.carmenalbisteanu.ro/2012/10/29/aventuri-turcia-ma-simt-bine/
si partea a doua, cu povestea biletelului: http://www.carmenalbisteanu.ro/2012/12/13/aventuri-in-turcia-partea-a-doua-scrisoarea-pierduta/
Munchen. Iulie. Vant. (Coafura rezista.) Intram in Allianz Arena. Incepem frumos turul de stadion. Ne plimbam, ne invartim, ajungem la vestiare. Cand ne indreptam spre intrarea „vedetelor” pe stadion, incepe imnul Champions League. Deja toata lumea avea cel mai mare zambet posibil. Ne-am aliniat frumos ca fotbalistii, asteptam sa iesim pe gazon… si nu se poate ca a inceput sa ploua. Torential. Just great. Asa ca nu ne-au dat voie sa iesim. Si ne-am continuat turul, mai tristi. Bineinteles, cand am terminat, nu mai ploua. Ca deh. Pe scurt, acea zi a ramas in istorie ca ziua in care era cat p-aci sa intram pe imnul Champions League pe gazonul Allianz Arena.
Grecia, Thassos 2012
Am plecat in concediu pentru o saptamana cu alti doi prieteni, cu o singura masina.
Totul a fost perfect, ne-am distrat, ne-am simtit bine, am facut turul insulei impreuna.
Singura problema a fost ca am calatorit cu masina lor si spun asta pentru din cauza unor discutii contradictorii acestia s-ausuparat atat de tare incat a doua zi dimineata si-au facut bagajele si au plecat, fara ca noi sa stim. Surpriza a fost aflata cand noi ne-am trezit, relaxati si am ajuns la micul dejun, moment cand am aflat ca „prietenii”nostri au plecat cu o zi mai devreme.
Noi am ramas fara bani de intoarcere (mai aveam doar 90 euro toti banii)
Norocul nostrum a fost ca local exista o agentie de turism din Romania si am reusit cu ajutorul lor sa ajungem inapoi in tara cu autocarul, avand posibilitatea sa achitam transportul la sosirea in Bucuresti.
A fost experienta total neplacuta asa ca va doresc mult success in alegerea prietenilor la drum lung 🙂
PE SCURT ŞI CU MORALA DIN PRIMA: Anul acesta gaşca noastră extinsă renunţă la căutatul bezmetic pe internet după chilipiruri de cazare şi merge la sigur pe mâna unei agenţii(că sigur or avea mai mult noroc şi mai multă minte decât noi) pentru vacanţa de vară în Grecia.
IAR VARIANTĂ ADĂUGITĂ ŞI EXTINSĂ A PĂŢANIEI SUNĂ CAM AŞA: Plimbatul de mână pe plajă şi declaraţii din cartea cu „Până ce moartea ne va despărţi” rămân oarecum doar pe ecranul de la televizor după ce..aţi ghicit…plecăm în vacanţă cu copilul. Copilul din dotare plus alte două familii din gaşcă cu alţi doi minori. Ţinta: Grecia.
Şi dă-i şi caută şi caută şi dă-i, să împăcăm, nu-i aşa, şi capra vecinului, şi berea prietenului, şi piscina nevestei, şi clubul de copii pentru cei 3 şi, mai ales, portofelele tuturor. Am ales drumul cu maşinile până în Thassos, un drum de vreo 12 ore, complicat, dar nu imposibil până la Insula mult visată.
Surpriza ne aştepta în Skala Rachiouni după orele obositoare de drum, cu bagajele în plină stradă, în ţipetele copiilor şi cumplita poftă de o bere şi o baie în mare pe aşa o căldură. Grecul – proprietarul relaxat de hoteluri – nu prea avea chef să ne dea mai nimic din rezervări, subit uitase camerele promise, ba chiar ne pusesem la bârfă cu el (în mijlocul străzii, cu copiii şi bagajele din dotare) despre ce frumos e în România, câţi prieteni are el în Bucureşti şi ce frumos e în Bamboo. Să fi trecut vreo oră de bârfă şi vreo 3 beri calde de prin portbagajul unui prieten când, convins de fetele frumoase din Bamboo poate, am obţinut nişte camere cât de cât decente pentru a ne începe concediul de vis după un an de muncă.
O întâmplare memorabilă din vacanţele mele este cea de acum, cred, 10 ani. Era prima vacanţă prin ţară cu familia (părinţii şi sora mea) şi noua maşină. De menţionat că singurul şofer din casă e sora mea şi că înainte a mai condus doar o Dacie 1310 ca vai de ea.
La mijlocul vacanţei am pornit dinspre Valea Prahovei spre Transilvania. Şi am mers noi o bună bucată de vreme până când am intrat în judeţul Mureş. Aici, de la un anumit moment a început să trepideze maşina – SPAIMĂ!!!
Maşină nouă, doar sor’mea ştia să conducă, tata „afon” în ale mecanicii… Ce să facem?! Mai mergem aşa câţiva kilometri, iar „tremurăm”. Consiliul de familie decide să mergem cu avariile pornite pe marginea drumului şi să deviem traseul prin Târgu Mureş să mergem la un service. Mai tare trepida maşina, dar asta e.
Am ajuns într-un final în oraş, acum caută un service deschis duminica 😐 Dăm până la urmă de unul şi după o jumătate de oră se prinde unul dintre mecanici care era „problema”: în zona din care veneam noi erau montate pe marginea drumului nişte benzi de avertizare, iar atunci când le călcai, maşina trepida 😀
Nu ne-a picat nouă tocmai bine faza…ne-am dat peste cap traseul şi ne-am panicat aiurea, dar ne-am consolat când mecanicul care a descoperit „buba” ne-a zis că în ultima lună a mai avut câteva cazuri de trepidaţii din senin – măcar n-am fost singurii fraieri :)))
Amintiri memorabile pastram din fiecare excursie. Altfel, nu ne-am entuziasma atat de mult pentru mult asteptatul concediu, care de fiecare data promite atat de multe, sa fie diferit si cat mai aventuros. Din acest motiv, voi povesti despre ultimul concediu, care se intampla sa fie si luna de miere, in Madeira, insula portugheza cea mai vestica din Europa. Am ales-o tocmai pentru ca vroiam cea diferit. Ei bine, chiar a fost diferit. Dupa un drum cu intarzieri multe care a durat cam 17 ore, desi trebuia sa fie cel putin injumatatit, am ajuns pe insula. Dar nu oricum. Cu o aterizare brusca si ca-n filme, pe un aeroport ce semana mai mult cu gara din Brasov, care era mai mult deasupra apei decat pe pamant. Da da, un aeroport pe piloni. ce sa zic, acolo toti erau soferi: de la pilotii de avioane pana la conducatorii de vehicule pe patru roti si nu numai, care aveau atat antrenament, ca reuseau sa circule intr-o ordine perfecta, uneori la limita. Infrastructura e superba, au multi km de tunele, iar drumurile sunt ca serpentinele noastre. Ametitoare. Pentru ca sunt inguste si strabat munti abrupti… pe margine. Raciti cobza, ne-am aventurat in excursii. Plante exotice, o caldura placuta, nu degeaba i se spune insula primaverii. Mancare deosebita, oameni deosebiti, istorie fascinanta. Nu are plaje, insa, ci doar niste „imitatii” cu pietre enorme. Am patit sa ne plimbam pe malul unei astfel de „plaje” si sa fim surprinsi de un val urias care ne-a ingropat picioarele in pietre negre. Pretios moment. Ca de altfel, intreaga experienta. M-as intoarce fara sa ezit, dar stiu ca sunt atat de multe destinatii care ma asteapta sa le descopar…
O intamplare ce imi revine in memorie a fost cand m-am ratacit in aeroport in Frankfurt…. Era prin 2006, prima data cand zburam cu avionul. In Frankfurt faceam escala si zburam mai departe catre Leipzig. Eram destul de sigura ca totul o sa fie OK. In definitiv ce se putea intampla? Doar trecusem prin aeroportul din Otopeni…:)) Eroare: aeroportul din Frankfurt este imens!
Dupa ce am trecut de nesuferita de coada de la non-EU (de trista amintire), mi-am luat frumos trolerul si am plecat in cautarea terminalului pentru imbarcarea catre Leipzig. Am urmat cuminte sagetile impanzite prin tot aeroportul. Numai ca, la un moment dat, evitand un panou cu „Atentie, paviment ud”, nimeresc peste niste scari rulante si cobor la nivelul inferior. Unde indicatiile catre terminalul meu au disparut cu desavarsire!! Partea proasta era ca scarile rulante nu aveau si perechea pentru revenirea la etajul de unde tocmai coborasem. Si asa, dupa multe cereri de indicatii, schimbarii de directii si nervi, am ajuns la poarta de imbarcare catre Leipzig cu 10 minute inainte de imbarcare dupa ce intrasem deja oarecum in panica: oras strain, finante limitate, iar eu ratacita in aeroport ca intr-un cliseu dintr-un film.
Toata calatoria s-a terminat cu bine, am intalnit oameni interesanti si locuri superbe. Dar am ramas si cu o convingere de neclintit: aeroportul din Frankfurt este imens!!!