Însemnări de reporter: Dialogul (VII)

Exasperat de insistențele mele încăpățânate, directorul OSTA se predă și varsă tot sacul • Republica Populară urma să găzduiască un Concurs și un Festival George Enescu cu o participare uluitoare • Artiști din toată lumea urmau să vină la București pentru acest eveniment • Printre aceștia, și ultimii discipoli ai marelui artist, acum, la rândul lor, mari muzicieni.

un guest post de Elisabeta Petreanu

Nu mi-a venit să cred! Directorul OSTA nu mai părea dispus să nu comunice cu presa, așa cum probabil i se indicase ori hotărâse el, cu de la sine putere. Ignora ukazul! Accepta dialogul! Și – culmea – făcea declarații peste capul mai marilor săi, înaintea conferinței de presă a superiorului său, Ion Pas! Directorul OSTA renunțase la acea formulă – cinică, obraznică, neavenită – pe care mi-o aruncase în obraz la începutul întâlnirii: “Nu știu. Și dacă aș ști – tot nu v-aș spune!”, ceea ce mă înfuriase deabinelea. Acum, însă, calm, spășit (poate) sau dimpotrivă, reintrând în drepturile și obligațiile de șef al unei instituții care avea nevoie de o relație bună cu presa ca de aer, pentrucă altfel s-ar fi așternut tăcerea, pustiul, peste existența și activitatea ei, stând în scaunul său directorial m-a invitat (politicos): “Notați”.

Acum, știa! Hm, hm, hm… Îmi venea să râd. Dar mi-am pus bloc notesul pe genunchi și m-am așezat mai bine în acel fotoliu moale, adânc, în care te afundai până la gât, lucru care-mi displăcea profund. Fie! Și l-am privit, din nou, cu atenție ca la începutul întâlnirii.

A scos dintr-un sertar o mapă cu hârtii.

“Să începem cu Concursul” – a spus el – și, cu glasul lui tărăgănat, care acum nu mă mai enerva (ca la început) mi-a prezentat, pe nerăsuflate, numele președinților celor trei secțiuni ale juriului: la secțiunea pian, dirijorul și compozitorul Constantin Silvestri, la secțiunea vioară, dirijorul George Georgescu, la secțiunea pentru pentru Sonata a III-a în caracter popular românesc, compozitorul Ion Dumitrescu. Apoi, pentru fiecare secțiune, într-o selecție aleatorie, după gustul său, mi-a prezentat câțiva dintre membrii juriilor, muzicieni de renume internațional, care-l cunoscuseră sau cântaseră cu George Enescu. În cele trei jurii ale Concursului erau și mari muzicieni români, compozitori, profesori la Conservatorul din București. Apoi mi-a vorbit despre interesul pe care-l stârnise Concursul în rândul tinerilor muzicieni. Peste cincizeci de tineri pianiști se înscriseseră la Concursul de pian și peste douăzeci de violoniști la secțiunea pentru vioară. La secțiunea specială pentru Sonata a III-a de George Enescu se înscriseseră douăsprezece cupluri de pianiști și violoniști. Concurenții (pentru Sonata a III-a) veneau din Franța, URSS, Ungaria. Din România două cupluri: Valentin Gheorghiu (pian) și Ștefan Gheorghiu (vioară), Varujan Cozâghian (vioară) și Nicolae Brânduș (pian). Iar din Franța, ah, din Franța! a doua patrie a lui George Enescu, venea violonistul Serge Blanc, unul dintre ultimii săi discipoli, însoțit de pianistul Pierre Vozlynski. Veneau, de asemenea, câte două cupluri de concurenți pentru Sonata a III-a, tineri din URSS, Ungaria, Polonia, etc. Era impresionant. Tinerii concurenți pentru secțiunea pian și vioară veneau (cei mai mulți) din țările comuniste, precum URSS, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Republica Democrată Germană, și desigur și din România. Dar și din China! Erau și din Europa de Vest (Franța, Austria, Republica Federală Germania, Anglia) dar și din America de Nord şi America de Sud, din Japonia şi Vietnam și India. India? Am făcut ochii mari. Ia te uită, mi-am zis, un tânăr pianist vine tocmai din India să participe la Concursul George Enescu! Bravo, bravo!

Din aceeași mapă mi-a citit și cifrele privind premiile ce urmau să fie acordate la cele două secțiuni, vioară și pian: Premiul I – 30.000 lei și o medalie de aur, Premiul II – 25.000 de lei și o medalie de argint, două Premii III – de câte 20.000 lei fiecare și o medalie de bronz, și două Mențiuni de câte 10.000 lei fiecare. Premiile pentru vioară aveau să fie onorate cu aceleași sume și medalii. Pentru secțiunea pentru Sonata a III-a de George Enescu: Premiul I – 60.000 de lei, Premiul II – 40.000 de lei. Premiul III, pentru această secțiune nu era prevăzut. Nu se acorda un premiu III! Nu se acordau nici Mențiuni! Aceste sume erau cunoscute concurenților. Ele fuseseră menționate în Regulamentul Concursului, publicat încă în februarie 1957 și, apoi comunicate, din nou, în corespondența purtată de concurenți cu organizatorii Concursului.

Mi-a prezentat apoi festivitățile muzicale – concertele, recitalurile, dirijorii, soliștii, români și străini. Melomanii din România aveau acum prilejul să urmărească și să asculte mari dirijori precum John Barbirolli, Carlo Zecchi, Carlo Felice Cillario, Sașa Popov, mari soliști precum Halina Czerny Stefanska, Claudio Arrau, Monique Haas, David Oistrach, Yehudi Menuhin, Iakov Zak, Ion Voicu, Dagobert Bucholtz, Mândru Katz.

Din datele pe care mi le prezentase reuşise să contureze amploarea evenimentului extraordinar care avea să fie primul Festival şi Concurs George Enescu, și evident, obținuse admirația mea pentru decizia pe care o luase – de a comunica, de a prezenta evenimentele care aveau să urmeze, de a demonstra că, iată, el, directorul, știa. Și, nu numai atât! Că trecuse peste ukaz! Da, OSTA – știa!

Citea, tărăgănat, lungind parcă și mai mult cuvintele. Iar eu, ca o școlăriță, notam ceea ce el îmi spunea.

Părea mulțumit de hotărârea pe care o luase de a anula gafa pe care o făcuse la începutul întâlnirii, de a trece peste ukazul care (sigur) îi fusese impus. Arunca priviri discrete spre mâinile mele care alergau pe foile bloc notes-ului unde cuvintele erau scrise prescurtat, aşa, ca într-o stenogramă, pentrucă să ştiţi, pe vremea aceea, când uneltele jurnalistului erau doar creionul şi carnetul de însemnări, nu te puteai descurca fără să ai un sistem personal de scriere prescurtată, o stenografiere proprie, aş zice, şi, desigur, o memorie vizuală şi auditivă foarte bună. Nu ascund că, din când în când, arunca priviri discrete şi spre genunchii mei şi braţele bronzate. Era august, luna vacanţelor mele şi venisem de curând de la mare. Dar această constatare nu mă tulbura deloc. Fie – îmi spuneam – scriind de zor, să se uite – dacă asta îi place – și mă gândeam la Papa Rusu, care era încredințat că, deși nu aveam surse precum cronicarul muzical, aveam tot ce-mi trebuie ca să obțin ceea ce trebuia de la interlocutorul meu: îndrăzneală, încăpățânare, tenacitate și… farmec feminin! În fond, eu nu doream decât să-l ascult şi el să-mi spună cât mai mult. Dacă s-ar fi putut, ceva ce nu spusese altor jurnalişti. Parcă nu-mi spusese destul, desigur, în comparație cu ceea ce scrisese Hoffman? Dar goana după exclusivitate este în firea oricărui jurnalist ambițios. Îmi plăcea să cred că și eu intram în această categorie!

În final, când am înţeles că epuizase tot ce se afla pe agenda oficială a Festivalului și Concursului, mi-am strâns “uneltele”.

În sinea mea eram oarecum împăcată. Izbândisem. Trecusem peste debutul descurajant al întâlnirii. Peste clipa de cumpănă în care crezusem că eșuasem. Obținusem mai mult decât Alfred Hoffman. Iată, îmi spuneam, Papa Rusu avusese dreptate! Aveam, acum, informația de care era nevoie pentru a da o imagine, cât de cât, asupra Festivalului și Concursului George Enescu, iar Papa Rusu avea să fie mulțumit. Își împlinea voia: “să țină focul viu”, adică interesul publicului pentru Concursul și Festivalul George Enescu, evenimente care băteau la ușă.

Din tot vârtejul datelor pe care mi le prezentase lipsea, totuși, ceva: data! Data când aveau să înceapă aceste două evenimente, Festivalul și Concursul? În articolul său de duminică Alfred Hoffman scrisese că ele vor avea loc peste câteva zile. Câte? Așa încât m-am simțit îndreptățită să întreb: “Și când vor începe Concursul și Festivalul?”

După ce-și golise sacul, N. M., directorul OSTA, se lovea din nou de un jurnalist încăpățânat care nu se dădea dus până nu obținea tot ceea ce vroia el. M-a privit, scurt, oarecum mirat. Oare nu-mi spusese destul? “Va fi o conferință de presă pe care o va susține tovarășul Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare”. Și cu un ușor reproș: “V-am spus de la început! Așteptați!” “Cât?” – am insistat eu. “Câteva zile” – a răspuns el, ferm.

Dumnezeule! Mi-am spus în gând. Papa Rusu n-o să creadă că n-am obținut această precizare ce mi se părea (și chiar era) esențială. Și nu m-am clintit din fotoliul acela moale și adânc ce-mi displăcuse din prima clipă. Și am întrebat din nou: “Câte?” Dar Directorul OSTA părea zidit în hotărârea lui de a nu mai spune nimic. Și, ușor iritat: “Așteptați conferința de presă!” Era limpede! Nu mai puteam să scot nimic de la el. N-avea “ukaz”! Și m-am ridicat. N. M., s-a ridicat şi el şi m-a condus (ca orice bărbat politicos) până la uşă. I-am întins mâna şi el m-a privit adânc în ochi, iscoditor. Să nu credeţi că m-am fâstâcit. Nu, nici vorbă!

În episodul următor: înfiptă în cadrul ușii, smulg o exclusivitate; am ce pune pe masa lui Papa Rusu.

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. Am început să aștept fiecare episod cu răsuflarea tăiată.

    Thumb up 0
  2. elis.petreanu: merită! veți cunoașe (în ipoteza că le-ați urmărit și pe cele precedente) câte ceva (nu mult) despre ”vieața” (cum spunea cu umor un coleg al meu) unui jurnalist din ”iepoca” comunistă! aștept comentariile Dvs.

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.