Însemnări de reporter: Ghinionul (III)

Papa Rusu îmi cere să-i aduc un reportaj dintr-un domeniu ce mi-e complet străin • Încerc să scap. pretextând că n-am surse • Încercarea eșuează • Cu orgoliul profesional zgândărit, caut un fir de unde s-apuc povestea

un guest-post de Elisabeta Petreanu

Papa Rusu citea România liberă și avea sub ochi chiar articolul lui Alfred Hoffman despre Concurs și Festival. Am intrat, a lăsat ziarul, m-a privit calm, pe deasupra ochelarilor și m-a întrebat: “Ai citit?” I-am răspuns că da. “Și?”. Nu știam ce să spun. De ce mă întreba pe mine? N-aveam nicio treabă cu domeniul muzical. Citisem articolul lui Hoffman din curiozitate, pentru că mă interesa orice s-ar fi scris despre George Enescu. Nu îndrăzneam să-l critic pe Hoffman, deoarece trecea ca un bun profesionist, și nici nu mă pricepeam la muzică. Așa încât am tăcut. Nu i-am spus lui “Papa Rusu” întrebările care-mi trecuseră mie prin cap. Nu făceam pe deșteapta, deși “Papa Rusu” tocmai asta aștepta, să fac pe “deșteapta”, adică să-i spun o părere, o opinie care să-i confirme, cumva, părerea pe care el și-o formase deja. Eu însă, tăceam. Dar Papa Rusu se grăbea. Fără nicio introducere, mi-a zis calm: “Drăgăniţo (aşa îmi spunea el, după numele meu de fată, alintându-mă – căci mă chemase Drăgan) îmi aduci un reportaj informativ despre Festivalul și Concursul George Enescu. Informativ, înțelegi? N-am nevoie de comentarii, de bla, bla, bla…” Aluzia era, desigur, la articolul lui Hoffman. “Ai văzut ce-a scris Hoffman! Că vom avea nu numai un Concurs ci și un Festival. Un Festival! Asta e noutatea. Dacă tot s-a lansat bomba și mai sunt câteva zile până la detonarea ei, să ținem viu interesul publicului.”

Papa Rusu avea dreptate. Un Concurs internațional, un Festival internațional închinat lui George Enescu erau evenimente pe care România nu le trăise niciodată! Nici înainte de război, nici după.

Îl ascultam oarecum uimită. Ia te uită – îmi spuneam în gând – Papa Rusu poate să fie și patetic! “Să ținem viu interesul publicului” – spusese el. Hm, hm, hmm! Era limpede. Articolul lui Hoffman nu-i plăcuse. Era și el robit zicerii lui Dante, setei de informație. Și nu era singurul. Era una din caracteristicile echipei redacționale de la România liberă.

În pofida tuturor dificultăților, deoarece pe vremea aceea nu se țineau conferințe de presă, nu se dădeau comunicate oficiale de către instituțiile statului, nu erau oferite “pe tavă” informațiile, România liberă publica zilnic, la pagina a 3-a, un calup de informații extrem de diverse – culturale, edilitare, sociale, economice și chiar mondene. Acele știri scurte, de câteva rânduri, încercau să fie oglinda societății românești, să indice (cât de cât) pulsul acesteia, cu bune și rele. Secretariatul de redacție, staff-ul României libere îi acordase un spațiu generos: un “subsol” – cum se numea în limbajul paginatorilor – adică, aproape jumătate din partea de jos a paginii a 3-a! Iar rubrica era zilnică, nu lipsea decât cu rare excepții și numai atunci când trebuiau publicate discursuri oficiale, adevărate “plăcinte” care se întindeau pe câte una sau mai multe pagini (și pe care le citeau, cu greu, chiar și corectorii!) Ea era susținută de o echipă redutabilă de reporteri făcuți parcă să alerge, să afle, să aibă, cum se spunea (și atunci) “surse”. Aproape că nu-i vedeai prin birouri și, foarte rar, la bufet, la cafea.

Eu nu știu dacă aș fi putut fi un reporter la această secție. Odată (era iarnă, în ianuarie, pare-mi-se) am lucrat la Cluj, timp de o lună de zile, ținând locul corespondentului României libere și, pe lângă interviurile și reportajele pe care le transmiteam, trebuia să asigur, zilnic, și informațiile privind evenimentele din regiune. A fost o experiență foarte interesantă, dar grea, cred că cea mai grea din munca mea de jurnalist dedicat în special reportajului, anchetei și interviului. Am înțeles atunci, mai bine ca oricând, ce înseamnă să ai surse, să fii, cum spunea Dante, bine informat. În organigrama redacției exista o Secție consacrată acestui domeniu. Ea se numea chiar așa: Secția Informații. Astfel, staff-ul redacției, în pofida tuturor vicisitudinilor vremii, păstrase una dintre cutumele presei interbelice, aducând în peisajul încorsetat al publicisticii comuniste ceva din pulsul cotidian, ceva din viața reală. Era și aceasta una dintre particularitățile României libere, care era cel mai citit ziar cotidian din perioada comunistă. Dacă îmi amintesc bine, România liberă era singurul ziar cotidian central care susținea, zilnic, o astfel de rubrică, de dimensiunea celei pe care o publica aproape zilnic. Sunt sigură că, și pentru acest motiv, era un ziar citit și căutat.

Dar să revin la dialogul cu Papa Rusu despre reportajul informativ privind Festivalul și Concursul George Enescu. “Materialul îmi trebuie repede! Azi!” – mi-a spus el imperativ și m-a privit pe deasupra ochelarilor.

Cerul se prăvălea peste mine! “Io?” – i-am răspuns privindu-l scurt, folosind în mod intenționat această vocabulă, “io”, și nu “eu”, pentru a da dialogului o notă mai relaxată. Mă așteptam să prindă ironia și să zâmbească fin, ca de obicei! Dar el a rămas serios și m-a privit, tot așa, scurt: “Da, tu!” – a zis el apăsat. Însă, eu, încăpățânată, am adăogat, cu speranța că o să-l fac să renunțe: “Și, credeți că ce n-a reușit Hoffman, care are surse, o să reușesc eu?” Dar Papa Rusu nu putea fi convins cu una, cu două. “Da, tu!” – mi-a răspuns el, din nou, pe un ton hotărât. “Hoffman are surse, da, dar n-are ceea ce ai tu!” – și a zâmbit, privindu-mă din nou pe deasupra ochelarilor. Dacă ar fi fost golan… mi-ar fi spus tot felul de baliverne, că eram frumoasă, că eram “mișto”, că eram “a dreacu” (adică a dracului), că eram, ca reporter, încăpățânată, unul dintre aceia pe care (cum se spunea în lumea presei) dacă-l dai afară, el intră pe geam… bla, bla, bla…. “vorbe”, menite să zăpăcească pe oricine, mai ales pe un tânăr jurnalist la început de drum, cum eram eu!

Dar Papa Rusu” nu era golan! Dimpotrivă! Era foarte serios, avea o bunăcuviință înnăscută, până la cer, un comportament elegant, de o politețe care, în redacția unui ziar cotidian, unde toți erau grăbiți, veșnic pe fugă, în alertă, de multe ori nervoși, scoși din fire, cu înjurătura pe vârful limbii, ar fi putut părea nepotrivit. Chiar desuet. In cei zece ani cât am lucrat la România liberă, eu nu l-am văzut niciodată pe Papa Rusu nervos, să țipe pe culoar, să-și piardă cumpătul. Când erau momente dificile, tensionate, firești în redacția unui ziar cotidian, unde fluxul știrilor este continuu și se lucrează sub presiunea clipei întrucât graficul (exista, desigur, un grafic) ritmului de lucru nu putea fi încălcat, pentru că altfel se pierdea expediția, adică ora optimă pentru ca gazeta să prindă trenurile, provincia – adică difuzarea în țară – Papa Rusu rămânea calm. Nu-și pierdea capul! Și acest comportament îl prindea, de minune, îi venea bine. Poate tocmai de aceea, în preajma lui, mă simțeam bine. Îmi dădea o notă de siguranță, de ceva statornic, de liniște. Iar felul cum îmi spunea “Drăgănițo” (apelând la numele meu de fată) îmi plăcea foarte mult. Nu îmi spunea – precum ceilalți colegi din redacție – Elisabeta, Elis, Liz, Vera, Viorica, Petreanca, ci “Drăgănița” (de la numele meu de familie – Drăgan) așa cum nu-mi spusese nimeni, niciodată. Și o spunea cu tandrețe. Patern, aproape. N-avea copii, și cine știe, poate de aici venea comportamentul lui special față de mine (căci eram mai tânără decât el cu 20, poate 25 de ani). Așa că, nefiind… golan ci altfel, cu totul altfel decât mulți bărbați din redacție, nu mi–a spus “ce” aveam eu, în plus, în comparație cu Hoffman, dar era limpede că vroia să mă flateze, să mă încurajeze, să stârnească orgoliul meu profesional. Doar că nu spunea (ca la sport) “hai că poți!” Însă nu m-am lăsat prinsă în capcana lui și am răspuns, din nou, jucând aceeași mirare: io?

El a tăcut.

Eram într-o mare încurcătură.

Pe Papa Rusu nu puteai să-l refuzi. Dar cum să-i atrag atenţia că în domeniul acesta, muzical, nu scrisesem? Eu mă duceam în fabrici, pe şantiere, pe platformele cuptoarelor din Combinatele siderurgice unde se topeau oţelul şi fonta, în abatajele minerilor din Valea Jiului, în galeriile subterane de la Baia Mare sau de la Roşia Montana. Eram acreditată la câteva Ministere unde aveam surse și, firește, grație unei curiozităti (și răspunderi) permanente față de ceea ce se întâmpla în arealul acelor Ministere și, de ce să n-o spun, grație tinereții mele (poate și farmecului meu feminin?) aveam uși deschise la șefi de departamente, la directori și chiar miniștri! Și el știa asta! Acum, mă aflam într-o ipostază oarecum inedită! N-aveam surse, n-aveam cunoștințe, informații dobândite dinainte, într-un cuvânt, nu eram pe terenul meu!

Nu i-am spus însă nimic din ceea ce-mi trecea prin cap. Cu o ultimă speranță i-am zis: “Dar ştiţi că eu nu mă ocup de probleme culturale! Chemați-l pe Atanasiu, pe Buzilă (redactorii de la Cultural) sau pe Eva Molho (care scria despre orice, inclusiv pe teme culturale)!” M-a privit pe deasupra ochelarilor, ridicând din sprâncene, semn că nu-i plăcea să fie contrazis. Lui Papa Rusu nu-i plăcea deloc ca un reporter, oricare ar fi fost el, să spună “nu”. “Ai plecat?” – aceasta era formula prin care-ţi indica urgenţa materialului şi rapiditatea cu care trebuia să te mişti. Sau, și mai și: “Ai venit?” Și gata! Plecai la treabă!

Am ieșit din biroul lui înciudată. Pe mine! Cine m-a pus să vin așa de dimineață la redacție? Ce ghinion! Dacă veneam mai târziu, Papa Rusu ar fi înhățat pe altcineva.

Am recitit articolul în avanpremieră al cronicarului muzical, dar cu alți ochi de data asta, căutând ce avea, și mai ales, ce nu avea! L-am disecat cu un bisturiu imaginar. Găsisem hibele, știam ce trebuie să aflu, știam ce trebuie să pun în reportajul informativ așteptat de Papa Rusu.

Îmi trebuia, totuși, un “fir”, cum se spune.

M-am dus la Documentare. Am luat dosarul cu tăieturile din ziare privind evenimentele muzicale. Trebuia să știu dacă scriseseră și alții despre Festivalul și Concursul George Enescu. Surpriza (neplăcută pentru mine ) a fost că informațiile publicate în alte gazete (atâtea câte erau atunci) nu erau cu mult diferite de ceea ce scrisese Alfred Hoffman în articolul său. Firesc. Probabil că sursa fusese aceeași pentru toți gazetarii chemați să promoveze Concursul și Festivalul George Enescu, două evenimente muzicale atât de extraordinare pentru România acelor ani. Așa era în presa comunistă! Totul era dirijat. Aici era un teren excelent pentru manipulare, pentru inoculat încet, cu picătura, idei (politice, ideologice) ce susțineau eșafodajul propagandei comuniste, în fond al sistemului comunist.

Am decis că trebuie să merg, efectiv, la sursă. Cine știe – mi-am zis – poate între timp au intervenit lucruri noi. Fiind un eveniment atât de neobișnuit pentru România, situația era fluidă.

Dar cine era și unde era “sursa”? Băieții de la Cultural nu erau în redacție. Era prea dimineață pentru ei! Pe Alfred Hoffman nu-l puteam întreba. Era colaboratorul extern al României libere și venea în redacție numai atunci când trebuia să-și predea articolul scris la dactilografe. Legăturile lui cu redacția erau restrânse, iar eu îl știam doar din vedere, când, câteodată, ne intersectam pe culoar. Nici Eva Molho, care publica materiale pe teme culturale și științifice, inclusiv muzicale, nu era. Și pentru ea, era prea de dimineață! Doar eu avusesem ghinionul, că altfel nu-l puteam numi, să vin în dimineața aceea, la o oră matinală, când redacția era aproape goală, și să dea peste mine Papa Rusu! Ne întâlnisem pe culoar. Eu, intrând în birou, el în trecere, venind cu cafeaua de la bufetul care se afla într-o cameră, undeva, la capătul culoarului. Ne-am dat binețe, ca deobicei. El a trecut, eu am intrat în birou liniștită, neștiind ce-mi va aduce ziua.

În episodul următor: cu toate instinctele de reporter activate, caut, febril, sursa informației inițiale.

1 comentariu Adaugă comentariu

  1. Scoala veche si de calitate a ceea ce azi numim ‘leadership’.
    In fond un sef trebuie sa stie cat se poate baza pe fiecare din membrii echipei.
    Si singura metoda verificata de-a lungul timpului, e aeea de a-l ‘incarca’ pana cand se dovedeste ca si-a atins limitele.

    Thumb up 1