Însemnări de reporter: Secretul (VIII)

Directorul OSTA îmi oferă o știre bombă, dar îmi cere să păstrez secretul • Aproape că mă umflă râsul – cea mai sigură cale să afle tot orașul ceva e să-i spui unui gazetar că ai un secret pentru el • Dar mă tem că directorul mi-a servit, de fapt, o dudă, ca să mă pedepsească pentru obrăznicia de adineauri.

un guest post de Elisabeta Petreanu

Eram la ușă, cu mâna pe clanță și, în gând, cu repeziciune, făceam bilanțul întâlnirii. Da, îmi spusese multe despre evenimentul care peste câeva zile avea să polarizeze viața bucureștenilor. În noianul de date prezentate cu glasul lui leneș, tărăgănat, erau multe elemente noi, infinit mai multe decât în articolul publicat duminică de cronicarul muzical. Și eram încântată că aveam prilejul să-i prezint lui Papa Rusu reportajul informativ pe care-l aștepta. Cum am spus, eram cu mâna pe clanță. Nu știu de ce nu ieșeam! Ceva mă ținea acolo, locului. Era și el lângă mine. Aproape că-i auzeam respirația! Îi simțeam parfumul dulceag (care nu-mi plăcea deloc) de lavandă ieftină și de tutun. La condiția lui, de bărbat care prin funcția lui bătea marile capitale europene, ar fi putut să-și procure un parfum mai rafinat, un after shave mai fresh. El însă folosea lavandă – cel mai banal parfum bărbătesc din epocă! Mă privea, din nou, cu acei ochi mici, iscoditori. Și, deodată, s-a apropiat de mine, cam prea mult, mi s-a părut, și eram gata să fac un pas în lateral, sau să deschid brusc ușa și să ies. Dar am rămas neclintită acolo unde mă aflam. Așteptam ce avea să urmeze iar “pisica” din mine (“tigroaica”, așa cum mă tachina un coleg) era gata să-și scoată ghearele din pernuțe!

Așteptam încordată. Iar el, privindu-mă de aproape, mi-a spus în şoaptă, ca şi când ar fi vrut să nu audă nimeni, ca şi când mi-ar fi spus un secret: “Ştiţi, la Festival, Yehudi Menuhin şi David Oistrach vor cânta Dublul concert de Bach!” *

Am ciulit urechile. Ah, ia te uită – mi-am zis. În informaţiile pe care mi le prezentase, această ştire nu exista. Era tocmai ce-mi doream! Bomba! Ceva în exclusivitate! “Înţelegeţi – a continuat el – Menuhin şi Oistrach, împreună pe un podium de concert, la Bucureşti!” Mă privea adânc, şi privirile lui aveau, acum, o strălucire, o lumină aparte! “Cei doi – a continuat el cu aceeaşi strălucire în ochi – au cântat fiecare cu George Enescu Dublul concert de Bach. Oistrach la Moscova, în 1946, şi Menuhin la Strasbourg, în 1947.” Ce documentat e! – mi-am spus eu cu ironie, în gând, ascultându-l. “Acum, ei doi – a continuat el – în semn de omagiu pentru George Enescu, vor cânta ceea ce au cântat împreună cu el. Şi marele nostru artist îi va privi, de acolo de unde este acum – din cer!” Era limpede că acest eveniment îl emoționa, îl bucura! Devenise sentimental. N-aș fi crezut! Şi-mi spunea toate acestea ţinându-mi strâns mâna şi privindu-mă în ochi. “Aceasta, însă, o ştiţi numai dumneavoastră”, a adăugat el în şoaptă, apăsând pe cuvântul “numai”.

L-am privit și eu adânc în ochi.

Cum adică (îmi spuneam) îmi dai o știre inedită pe care trebuie s-o țin secretă? Mi-a venit să râd! Să-i spui unui jurnalist un secret e ca şi cum ţi-ai da foc la valiză! Dacă vrei ca o ştire despre un fapt, o întâmplare, să se răspândească cu viteza sunetului, spune-i unui jurnalist că e secret şi imediat află tot oraşul! Dar, nu aveam ce face. Eram cu spatele la zid. Ce situație! Primisem o știre bombă pe care nu aveam voie s-o public! De ce o făcuse? Aproape că nu înțelegeam! Era cinic? Era rău? Ce dorise? Îmi strecura ceva neadevărat, ca să se răzbune pentru situația delicată în care-l pusesem atunci când i-am pus, recunosc, cu încăpățânare și obrăznicie chiar, acele întrebări incomode pentru directorul unei instituții precum OSTA? Ce vroia? Să pună la încercare capacitatea mea de a nu mă lăsa pradă teribilismului profesional, imboldului de a aduce redacției o știre în exclusivitate, de a mă da “grande”, cum se spunea în redacție cu ironie la adresa celui ce venea cu astfel de știri? Ce voia? Să mă prindă? Să dau, de fapt, o știre falsă, o “dudă”? Să mă fac de râs? Ori, chiar să-mi închei cariera jurnalistică? Îmi bubuiau în urechi cuvintele lui, aproape șoptite: “Asta o știți numai dumneavoastră!”
Nu aveam de ales!

Evident, am promis că voi păstra secretul. El m-a privit, din nou, încrezător în promisiunea mea.
Mi-am dat seama, însă, că mai aveam un element care mi-ar fi putut da un indiciu asupra exactității secretului pe care pretindea că mi-l încredințase: data. Nu-mi spusese nimic despre data acelui concert! Fără această precizare, ceea ce-mi spusese nu avea nicio valoare dacă nu-mi spunea și când avea să aibă loc acel concert. Poate mă duceam şi eu? Ah, Doamne, cât aş fi vrut să fiu şi eu acolo, în sala Ateneului Român, să-i văd şi să-i ascult pe cei doi mari artişti. Cât aş fi vrut să fiu acolo, să particip, nu numai ca jurnalist, ci doar ca un simplu şi modest iubitor al muzicii, la acel concert care, de bună seamă, avea să fie unul din marile evenimente ale Festivalului Enescu! Cât de mult aș fi vrut să-l vad pe Menuhin altfel decât în poze (și acelea puține și precare din punct de vedere tehnic) adică… de-adevaratelea!

Dar, această avalanșă de dorințe, firească, în fond, a fost stopată repede de jurnalistul aflat (încă) la pândă. Aşa încât am apăsat, din nou, pedala îndrăznelii şi l-am întrebat scurt: “şi când va fi concertul?” M-a privit uşor contrariat. Oare nu-mi spusese destul? Dar, cred că a înţeles cât de arzătoare era curiozitatea mea şi, în secunda doi, mi-a răspuns cu acelaş ton confidenţial: “18 septembrie”.

Şi m-a privit din nou cu aceleaşi priviri cu care-mi împărtăşise secretul. Astfel, obținusem un indiciu care-mi alunga îndoiala ce, pentru o clipă, mi se strecurase în suflet! Așadar, 18 septembrie! Şi am plecat.

Niciodată nu mi s-a părut mai lung şi mai nesuferit drumul spre redacție! Dacă aş fi putut să zbor!

Promisiunea de a păstra secretul se topea văzând cu ochii! Bunul simț ce-mi năpădise mintea în fața acelor priviri zburase ca o frunză dusă de vânt. Orgoliul profesional, teribilismul (firești atunci când ești tânăr) puneau stăpânire pe mine și un gând obraznic mi se răsucea în minte. Pe lângă celelalte date, care lipsiseră din articolul lui Hoffman, aveam și o ştire în exclusivitate dar, fir-ar să fie, secretă! Și ce dacă am promis? – îmi spuneam eu! Un jurnalist bătrân îmi spusese odată: “Dragă, sentimentalismul, bunul simț, n-au ce căuta în jurnalistică. E ca în medicină” – îmi explicase el. “Un chirurg milos, sentimental, scapă bisturiul când vede sânge, dă greș, taie alături și pacientul moare! În jurnalistică e concurență, e lupta pentru întâietate, pentru exclusivitate, nu e loc pentru secrete, pentru sentimente”… zâmbea el, ironic.

Sigur, el avea în spate o experiență îndelungată. Fusese reporter la un ziar cotidian înainte de război, la Universul, pare-mi-se, și deși atunci era foarte tânăr, nu uitase una dintre condițiile esențiale ale jurnalisticii: lupta pentru inedit, pentru exclusivitate. Dar, atunci când îmi spusese toate acestea, eu fiind mai tânără, cu mult mai tânără, și trăind într-o altă epocă istorică, așezată pe cu totul alte coordonate sociale și politice, nu prea îl luasem în seamă. Acum însă, mergând spre redacție, amintindu-mi acele sfaturi, îl înțelegeam și aproape că mă hotărâsem. Aveam ce pune pe masa lui Papa Rusu. Desigur, mai mult decât scrisese cronicarul muzical în articolul său redacţional. Și în plus, aveam și o ştire, pe cât de scurtă, pe atât de senzaţională. Şi încă în exclusivitate! O știre bombă! O știre secretă! Orgoliul meu de jurnalist era satisfăcut. Ah, cât de lung, cât de nesuferit mi s-a părut drumul până la redacție…

În episodul următor: sunt cuprinsă de îndoieli; ar trebui să verific dintr-o sursă independentă informația pe care o aflasem. Dar unde s-o găsești?


*) Puteți urmări un fragment din Dublul concert pentru vioară de Bach în interpretarea lui Yehudi Menuhin și David Oistrach aici. Este înregistrarea unui concert susținut în 1958, la Paris.

10 comentarii Adaugă comentariu

  1. Urmăresc articolele ca pe un serial politist. Cuvintele doamnei Elisabeta se împletesc incantator, povestea devenind o deconectare binevenita.

    Thumb up 0
    • Mă bucur foarte mult că vă pot oferi pentru lectură ”povești” care vă captează atenția! Citiți – în continuare! ”Sacul” nu s-a golit!

      Thumb up 0
  2. @doamna Petreanu: scriitura e grozavă, dar tema poate fi de mare interes doar pt cei de profesie, pt ziariști. Pt mine, consumator de presă, e un pic so-so
    Mai mult m-ar interesa să știu, de ex, cum se raporta redacția din acea vreme la cenzură, la propagandă, dacă se discuta politică între colegi sau vă era frică de turnători, dacă pe timpul acela începuse epoca jurnalistului-sperietoare care pleca dw la CAP cu portbagajul plin

    Sigur că nu e neapărat reper părerea mea, am zis doar ce curiozități am eu despre perioada de început a comuniștilor la noi

    Thumb up 2
    • Probabil ca pe parcurs o sa rezulte, direct sau indirect si elementele pe care le consideri tu “de mare interes” pentru un “consumator de presă” .
      Zic sa ai rabdare, sa citesti pana la capat, si apoi, daca Vlad o sa ia in considerare posibilitatea unor articole la comanda, pe temă data, poate o sa puna o vorba buna.

      Thumb up 0
    • Mulțumeeesc! Am observat că mă citiți constant. Observațiile Dvs. sunt încântătoare pentru mine și totodată, un punct de reper! Despre aceste ultime sugestii – ce să vă spun? Sunt extrem de tentante! Dar, aceasta este o altă temă; ea implică și o cercetare a colecției României libere – lucru imposibil, deocamdată, date fiind restricțiile impuse de COVID-19. În plus, vreau să vă spun, că în prezent sunt foarte implicată într-un alt proiect de cercetare (pentru care am scris, deja, în timpul carantinei COVID-19 câteva sute de pagini) . El se numește (deocamdată) PACTUL cu DIAVOLUL și pune sub lupă tot o perioadă nefastă din istoria contemporană a României, când sub impactul proletcultismului și al prosovietismului elitele intelectuale românești căutau căi de supraviețuire – fizică și artistică – făcând compromisuri inimaginabile, făcând, ceea ce eu am numit: PACTUL CU DIAVOLUL! Cu bunăvoința lui Vlad, voi publica fragmente din capitolele scrise deja! Oricum, vă mulțumesc pentru atenție și sugestii! Vă aștept – în continuare!

      Thumb up 0
    • Aveți dreptate! ”Puțintică răbdare” – cum ar spune ”Nenea Iancu”. Dacă vă uitați bine, în text, am făcut niște ”acolade” care aduc aspecte din acel timp – sigur, cu trimitere directă la ”lumea” presei! Dar, ”orișicât”! Vă mulțumesc pentru participarea la ”dialog”. Aceasta îmi dă impresia că….citiți ceea ce eu am scris. Bravo, bravo – pentru consecvența DVS!

      Thumb up 0
  3. Vă mulțumim frumos doamnă Petreanu, cu aceste însemnări ne duceți cu gândul în spiritul vieții anilor ’60. Din Germania vă citesc și abia aștept sâmbăta să văd cum a reacționat Papa Rusu când ați venit cu “interviul” în exclusivitate pentru RL!

    Thumb up 0
    • Mulțumeeesc! Ceea ce-mi spuneți este neașteptat pentru mine! Deci, deși nu sunteți acasă (adică, în țară) sunteți sensibil (interesat) de astfel de ”povești”! Și încă niște ”povești” care s-au petrecut acum mai bine de o jumătate de secol! Bravo, bravo! Încăodată, vă mulțumesc!

      Thumb up 0
  4. În primul rând, vă mulțumesc pentrucă urmăriți însemnările mele despre o experiență de acum o jumătate de secol! Cât despre reacția lui ”Papa” Rusu! Heheheeee! O să vedeți! Ea a fost o surpriză extraordinară și pentru mine! Râsu/plânsu!

    Thumb up 1
  5. Mulțumeeeesc! E încântător ceea ce îmi spuneți! Vă mulțumesc, încăodată!

    Thumb up 0