Însemnări de reporter: Surpriza (II)

În aerul glacial al primilor ani de comunism, o știre din domeniul muzical, strecurată-n pagina a doua, creează emoție • În România închisă în spatele Cortinei de Fier urmează să fie organizat un Festival Internațional Enescu, inclusiv cu artiști din Vest • Zgârcenia cu care sunt furnizate primele amănunte incită gazetarii.

un guest post de Elisabeta Petreanu

Deci, era luni dimineață și citeam ziarele de duminică. La pagina a doua mi-a atras atenția un articol redacțional semnat de cronicarul muzical al României libere, muzicologul Alfred Hoffman, intitulat ”Sub semnul artei lui George Enescu” (vezi România liberă, Anul XVI, Nr. 4321, Duminică 31 august 1958). Titlul mi s-a părut cam general, dar orice s-ar fi scris despre George Enescu stârnea imediat interesul și nu puteai trece peste titlu (ca în alte cazuri) fără să-l citești.

“Doar câteva zile ne mai despart – scria Alfred Hoffman – de cea mai mare sărbătoare muzicală care se va fi desfășurat vreodată în patria noastră: Concursul și Festivalul Internațional George Enescu”.

Un F-e-s-t-i-v-a-l i-n-t-e-r-n-a-ț-i-o-n-a-l-? m-am întrebat. Și am citit încă o dată rândurile de început ale articolului. Da, un Festival internațional, citisem bine!

Știam că, încă din mai 1955, când George Enescu trecuse în eternitate*, liderii comuniști hotărâseră ca, în cadrul programului de cinstire a memoriei marelui muzician, pe lângă publicarea unor lucrări cu caracter biografic și valorificarea moștenirii sale artistice (compoziții, discuri, înregistrări, interviuri), să organizeze și un Concurs. Din trei în trei ani. Un Concurs de interpretare și nu de compoziție cum fusese cel inițiat și sustinut (finanțat) de el pentru încurajarea și promovarea tinerilor compozitori români. Un Concurs cu trei secțiuni, una pentru pian (întrucât Enescu fusese un mare pianist) alta pentru vioară (deoarece Enescu fusese și un mare violonist) și una pentru interpretarea Sonatei a III-a în caracter popular românesc, una dintre cele mai frumoase și mai îndrăgite creații enesciene, atât de către autorul ei, cât și de interpreții ei, români și străini. Enescu însuși cântase această sonată de mai multe ori iar interpretările din 1943 cu Dinu Lipatti, la Berna, și apoi, în 1952 cu Serge Blanc – unul dintre discipolii săi, la Paris, au rămas ca interpretări de referință, iar azi, grație mediului on-line, ele ne sunt și nouă accesibile. Un Concurs deschis tinerilor interpreți nu numai din România ci din toată lumea. Un Concurs internațional.

Dar despre un Festival, atunci, în mai 1955, nu fusese vorba! Și nici mai târziu.

După doi ani de la dispariția marelui artist, în februarie 1957, a fost dată publicității știrea că a fost alcătuit Comitetul de Organizare a Concursului. Președinte era chiar președintele Academiei Române, academicianul Traian Săvulescu, ceea ce indica importanța deosebită pe care liderii comuniști o acordau acestui eveniment, nivelul înalt pe care el trebuia să-l atingă. Vicepreședinte era Ion Pas, unul dintre demnitarii cu experiență și activitate îndelungată în domeniul culturii și educației, poet și scriitor. Atunci, în 1957, el era și ministru adjunct la Ministerul Învățământului și Culturii. Ceilalți membri ai Comitetului de Organizare erau aleși dintre personalitățile remarcabile ale vieții muzicale românești contemporane. Atunci, în 1957, a fost publicat și Regulamentul Concursului care preciza condițiile de participare, secțiunile, premiile etc., etc., Dar, cum am spus, niciun cuvânt despre un Festival muzical internațional consacrat marelui muzician român. Mult timp, în preocupările membrilor Comitetului de Organizare, în ședințele periodice ale acestuia, se folosea termenul de “festivități muzicale”, în cadrul cărora trebuia să se desfășoare Concursul George Enescu. Doar el, Concursul, era conceput ca o manifestare internațională.

Trecuse de atunci, din februarie 1957, mai bine de un an! Acum era sfârșit de august și apărea, iată, acest articol redacțional în cuprinsul căruia era această știre inedită și surprinzătoare. Era de fapt, “știrea zilei”, “bomba”, cum se spunea în limbajul cotidian al redacției.

În articolul său, Alfred Hoffman scria despre personalitatea lui George Enescu, despre valoarea creației sale, despre forța sa interpretativă ca violonist, pianist și dirijor, despre geniul său muzical. Iar Concursul – și acum și Festivalul, un Festival internațional – constituiau prilejul pentru “cunoașterea deplină” a creației marelui muzician care era, aprecia Alfred Hoffman, unul dintre acei artiști care “lasă în urma lor o dâră luminoasă menită să călăuzească pe drumul adevărat pe cei ce-l vor urma”. Alfred Hoffman scria că “tinerii virtuozi din toate țările lumii” care vor participa la Concurs, veneau la București împinși de spiritul competiției, dornici să demonstreze că stăpânesc instrumentul pe care-l slujeau, fie el vioară sau pian, că pătrunseseră în tainele muzicii.

Cronicarul muzical credea că, studiind piesele obligatorii din Concurs, inclusiv cele din creația enesciană, tinerii concurenți avuseseră (aveau) șansa de a se apropia, de a înțelege, chiar, dimensiunea personalității unuia dintre “cei mai multilaterali muzicieni ai timpului”: George Enescu. “Participarea la Concursul internațional – scria Alfred Hoffman – sub triplul aspect al interpretării pianistice, violonistice și al tălmăcirii Sonatei a III-a în caracter popular românesc, se anunță bogată și entuziastă. Publicul îi va primi cu dragoste pe tinerii muzicieni iar talentul și pregătirea lor vor fi apreciate de jurii alcătuite din maeștri de reputație și competență universal recunoscută.” Cronicarul muzical al României libere considera că titlul de “laureat al Concursului Enescu” va însemna, ținând seama de exigențele și semnificația acestei întreceri, o “incontestabilă consacrare artistică.” Da! De acord cu tine, cronicarule! – mi-am spus eu, citind.

Dar cine erau acești “maeștri de reputație internațională” care aveau să fie membrii juriilor celor trei secțiuni? Deși mai erau – cum scria el – doar câteva zile până la începutul acestui eveniment, Alfred Hoffman nu spunea nimic nici despre concurenți. Câți se înscriseseră, din ce țări veneau, ce palmares artistic aveau, etc., etc. Nimic.

Mai bine informat părea să fie autorul însă în privința oaspeților, care aveau să susțină și concerte și recitaluri în zilele Festivalului. Unii dintre ei aveau să fie și membri ai juriului celor trei secțiuni ale Concursului – dar asta aveam s-o aflăm din relatările la zi în timpul desfășurării Concursului și nu din articolul în avanpremieră publicat în ziua de 31 august 1958. “Festivalul Enescu – scria Alfred Hoffman – va reuni artiștii noștri de frunte”. Nici despre aceștia cronicarul nu sufla o vorbă. El preciza însă câteva nume ale acelor oaspeți pe care îi considera ca fiind “dintre marii prieteni ai muzicii românești” și care “l-au cunoscut și iubit pe George Enescu”. În acest punct cronicarul amintea numele unor mari artiști precum David Oistrach, “incomparabilul violonist sovietic care a fost legat de maestrul nostru printr-o reciprocă și sinceră admirație”, Yehudi Menuhin, “discipol al lui Enescu care mărturisește că acesta i-a fost un neprețuit îndrumător”, Marcel Mihalovici, “a cărui formație componistică s-a cristalizat sub acelaș imbold”, pianista Monique Haas, soția acestuia, și mulți alții. Din țările vecine și prietene veneau la Festival “eminenți muzicieni consacrați” precum pianiștii Iakov Zak (URSS), Halina Czerny-Stefanska (Polonia) Otto Liebig (Bulgaria) Iosef Palenicek și Alexander Plocek (Cehoslovacia), dirijorul Sașa Popov (Bulgaria). De asemenea, mari muzicieni europeni precum dirijorul englez John Barbirolli, dirijorii italieni Carlo Zecchi și Carlo Felice Cillario, apoi compozitorul Jean Absil și violonistul Andre Gertler din Belgia. Printre oaspeții nominalizați de cronicarul muzical era și pianistul chilian Claudio Arrau, binecunoscut publicului românesc datorită numeroaselor sale turnee în România din perioada interbelică. Cu ce program veneau la București acești mari artiști, când și unde, în ce săli aveau să cânte? – Alfred Hoffman nu preciza. Poate că nu știa? El își încheia articolul așa: “Concursul și Festivalul George Enescu bat la ușă”.

Da, așa era! Mai erau – spusese el încă la începutul articolului – “doar câteva zile”. Câte? – mă întrebam citind ultimele rânduri. Se părea că Alfred Hoffman – altfel un cronicar meticulos și exigent cu scrierile pe care le semna, nu numai la România liberă – nu era prea bine informat. Zicerea lui Dante îmi suna în urechi: “un om bine informat… face cât doi…

Nu înțelegeam de ce Alfred Hoffman venise cu un articol atât de general și, mai ales, de ce redacția acceptase publicarea lui, în condițiile în care, cum spunea chiar el, mai erau, până la lansarea evenimentului, “doar câteva zile”. Experiența mea (atîta câtă era, deoarece eram la începutul carierei mele jurnalistice) și încrederea pe care o aveam în probitatea cronicarului muzical îmi spuneau că ceva nu era în ordine. Ce? Articolul lui Hoffman era o comandă venită peste noapte? Căci în presa comunistă se întâmplau mereu astfel de situații. Poate de aici caracterul oarecum improvizat al articolului! Căci, se vedea de la o poștă, că era scris – cum se spunea – cam pe repede înainte. Și am trecut mai departe, să văd dacă și alte gazete scriau despre acest subiect – tot așa.

A sunat, însă, telefonul. Papa Rusu, secretarul de redacţie (așa îi spuneam noi, cei cu muuult, muuult mai tineri decât el), mă chema în biroul lui. Ce-o fi vrând el așa de dimineață? Și m-am dus imediat. Citea și el ziarele.

În episodul următor: se prăvale cerul peste mine când șefii îmi dau mie, reporter începător, sarcina să scriu despre Festival.


* George Enescu a murit la Paris în mai 1955, unde se autoexilase în ultimii ani ai vieții. Relația lui Enescu cu regimul comunist a fost ambiguă și ezitantă, dar artistul s-a distanțat în timp de noua putere de la București, mai ales după abdicarea forțată a Regelui Mihai. Comuniștii au făcut mari eforturi pentru a-l readuce pe Enescu în țară, oferindu-i diverse onoruri, dar acesta a refuzat orice implicare politică de partea regimului. Marele compozitor a fost subiectul unei supravegheri intense din partea Securității, care a plasat 3 agenți în anturajul său, la Paris. Enescu a trăit ultimii ani ai vieții în condiții materiale dificile. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise (nota mea, Vlad Petreanu).

3 comentarii Adaugă comentariu

  1. interesant articolul , pe primul l am citit cu sufletul la gura scris de o dna.f,b.pregatita profesional , corecta si neinfluentata de virusul politic al vremurilor ,nici trecute nici actuale , sunt neinpacat ca acest episod este f. scurt oprit unde trebuia sa continue . Vina este numai si numai a lui vlad , care vrea sa si faca de lucru si in zilele urmatoare , insa vin respectuos cu rugamintea de a…afisa programul de difuzare a insemnarilor dnei autor de eceptie si din care nu vreau sa pierd nici un episod .Cu stima !

    Thumb up 1
    • In prefata primului articol semnat de d-na Petreanu scrie: ‘in fiecare sambata’.

      Thumb up 0
    • Ahhhh… si banuiesc ca ‘povestirile’ vor fi in ordine cronologica.
      Sper sa ajungem la anul 1989.

      Thumb up 0