Stomatologie și Star Trek

Zilele trecute am aflat că există o Facultate de Inginerie Medicală la Politehnica bucureșteană. Ca absolvent de UPB (chiar dacă n-am profesat niciodată ca inginer) am simțit un fior de invidie: asta-i facultatea la care m-aș fi înscris dacă ar fi existat pe vremea mea. Mi se pare un domeniu fascinant. Să folosești matematica, electronica și studiul materialelor ca să construiești echipamente ce investighează corpul uman e science-fiction transformat în realitate.

În general, treaba inginerilor este să găsească soluții la tot soiul de probleme, dar în medicină acestea au particularități de ghicitoare.

De pildă, cum faci să măsori presiunea dintr-o sferă fără să înțepi, să apeși, să apuci sau atingi sfera cu nimic, în nici un fel?

Cu alte cuvinte, cum măsori presiunea intraoculară?

Inginerii au găsit răspunsul: cu un jet de aer proiectat pe ochi, care deformează micronic corneea o fracțiune de secundă, dar suficient cât să fie observată electronic refracția luminii proiectată pe cornee, ceea ce permite estimarea presiunii dinăuntrul sferei.

Ingineria medicală e miraculoasă.

Alt exemplu, de data asta din stomatologie.

Vara asta a trebuit să-mi pun două coroane dentare. M-am programat la clinică fără nici o plăcere – nu că mi-ar fi fost cumva frică, ci enervat cu anticipare de toată sâcâiala. Nu era prima dată și știam ce mă aștepta. Montarea coroanelor presupune de obicei mai multe ședințe la stomatolog, pentru mulaje, probe, montaje provizorii și șlefuiri. Te pun să muști dispozitive umplute cu cleiuri reci și umede și-ți cer să stai cu fălcile-ncleștate până sentăresc mulajele. Mă rog, nu mai insist, cine a trecut prin experiența asta știe despre ce vorbesc iar cine nu, mai bine nu-și imaginează.

Dar lucrurile s-au mai schimbat. Acum ești scanat 3D. Star Trek, frate! Am rămas cu gura căscată, la propriu.

Practic, medicul manevrează un scanner puțin mai mare decât o cariocă și-ți scanează dantura, inclusiv locul în care trebuie montată coroana. Cum știe dacă scanează corect? Aparatul îi… cântă 🙂 iar când nu scanează corect se schimbă tonalitatea semnalului audio. Dantura este recreată virtual pe computer iar pe baza scanării tridimensionale dintele este frezat automat într-un echipament care e amplasat chiar în sala de așteptare. Scanarea și frezarea durează câteva minute, după care dintele ceramic e copt într-un cuptor la temperatură controlată.

Toată procedura a fost redusă la o singură ședință – la drept vorbind, a durat mai mult drumul până la clinică și înapoi acasă decât scanarea, frezarea, coacerea și montarea molarului meu ceramic.

Nu m-am putut abține. L-am pus pe medic să manevreze scannerul pe un mulaj și am filmat:

Apoi am filmat freza automată care mi-a făcut molarul în timp ce răsfoiam reviste pe hol:

Și poze, cât mă plictiseam la stomatolog (ce senzație, să te plictisești la stomatolog!)

Nu știu dacă tehnica asta se mai folosește și la alte cabinete, dar o au la dr. Leahu, eu acolo am fost.

Nu mă pot opri să mă gândesc la evoluția domeniului (din punctul meu de vedere, al pacientului). Prima mea experiență cu un dentist a fost la 7 ani. Așteptam cu tata în fața cabinetului iar dinăuntru se auzeau răcnete de mistreț înjunghiat. A apărut o asistentă care ne-a explicat: „îi scoate nervul și n-a prins arsenicul” – pentru că (așa cum am descoperit mai târziu pe propria-mi piele) pe vremea aceea stăteai câteva zile cu arsenic în măsea înainte de o obturație de canal. Dacă aveai noroc, nu te durea cât să-ți dea lacrimile, iar dacă erai cu adevărat ghinionist, nervul supraviețuia.

Dar, passons. Cu scanarea 3D și frezarea controlată de computer, ne îndreptăm spre replicatorul de măsele, cum am văzut că fac ăia în Star Trek.