Un căpcăun a-nghiţit ayatollahul (II)

(prima parte a acestui articol a apărut ieri).

Ne liniştim, în sfârşit, suntem din nou grupaţi. Ne punem în mişcare. Culoarul duce către o încăpere mare; presupun că ne aflăm sub dom, dar locul pare, în mod curios, mai mic decât ar trebui când priveşti cupola dinafară; sunt covoare pe jos, evident, şi lume multă, care fie se roagă, fie se plimbă agale, fie se fotografiază cu grupul.

Cuşca descrie cum nu se poate mai elocvent relaţia dintre adoratori şi obiectul adorării.

În lateral, un bărbat de vreo 40 de ani, teribil de nemulţumit de ceva, vorbeşte unui cerc de discipoli care-l aprobă din când în când zgomotos. Toţi stau turceşte. Poate că-s şcolari. Poate că-s extremişti islamişti. Poate că-s locatarii vreunui cămin, certaţi de administrator pentru că fac mizerie pe scară. Grupul, care vibrează cu o tensiune uşor de sesizat, este supravegheat ostentativ de vreo trei bărbaţi cu căşti transparente în ureche. Se uită urât la mine când mă apropii şi decid că n-am timp de-o aventură cu securişti în moscheea sfântului ayatollah. Dacă e o şedinţă de bloc, n-au decât să-şi rezolve problemele singuri, fără mine.

Mă-ntorc către punctul de interes al restului mulţimii: în fundul sălii, o cuşcă înaltă, cu un caroiaj de gratii cenuşii, luminată a giorno, în cruciş, de reflectoare orbitoare.

O cuşcă?

Reflectoarele fluorescente inundă locul cu o lumină rece, ostilă – sunt luminile pe care mi le amintesc din nopţile mele de gardă din timpul serviciului militar. Cuşca, în sine, care conţine un sicriu drapat cu catifea verde, e un obiect năucitor, care descrie cum nu se poate mai elocvent relaţia dintre adoratori şi obiectul adorării. Un geam de plexiglas protejează suplimentar spaţiul interior, unde se vede un portret oficial al lui Khomeini, aşezat la picioarele catafalcului, şi un mare număr de bancnote aruncate pe jos, pe o marmură verzulie, printr-o fantă tăiată, oportun, în peretele de plexiglas. E un covor de hârtii mototolite, fără număr, fără număr. Îmi imaginez că, după ora închiderii, femei de serviciu evlavioase strâng mormanele de bancnote cu aspiratoare burduhănoase, apoi scutură sacii de praf, plini de data asta cu bani, în birouri unde clerici-contabili transformă în fişicuri şi teancuri de riali fanatismul vizitatorilor.

Mã-nvârt printre credinciosi, mai trag câte un cadru, înclin politicos din cap, dar degeaba: sunt privit cu suspiciune şi abia mascatã dezaprobare. E pentru prima dată când nu se-apropie nimeni să mă-ntrebe de unde vin, şi nici nu vrea nimeni să vorbească cu mine; e prima oară când nu mi se zâmbeşte, în Iran, iar asta mă ia prin surprindere. Ni s-a spus că avem voie să fotografiem înăuntru, dar, ca la intrare, una e ce zice regulamentul şi alta ce crede lumea despre noi – sau ce aratã: or fi securistii; or fi clericii din preajmã; o fi locul, nu stiu.

În orice caz, lumea pare în mod sincer emoţionată de vizită; oamenii se roagă atârnaţi de gratii. Poate-i cer ayatollahului sănătate; poate vor moartea Marelui Satan, care se încăpăţânează să nu se recunoască înfrânt, deşi Revoluţia Islamică, la fel ca multe alte revoluţii din istorie, şi-a proclamat de multe ori până acum victoria.

Sau poate că se roagă pentru libertate, cine ştie? Iranienii sunt un popor plin de umor.