O după-amiază aurită

Nu-i suport pe cei care se văicăresc, ipocrit: „numai la noi se poate aşa ceva, se vede că suntem români etc.” Mi se pare o atitudine provincială, lipsită de încredere de sine, ba chiar indecentă în plăcerea acestei auto-umiliri publice.

Fiecare cu bubele lui. Datul în cap nu s-a inventat pe Dâmboviţa. Marile escrocherii de pe-aici seamănă cu marile escrocherii de prin alte părţi. Am văzut oraşe mai curate decât Bucureştiul, dar am văzut şi oraşe mai murdare ca Bucureştiul. Pârţurile miros la fel şi-n metroul nostru şi-n cel new-yorkez – şi putem continua la nesfârşit aşa.

Dar există, normal, diferenţe culturale evidente între noi şi alţii – şi mă-ntreb de ce n-am face şi noi, în mod natural, câte un pas, doi, înainte, învăţând de la alţii lucruri bune, în loc să ne auto-victimizăm pentru cele rele.

Piaţeta acelui sat din Istria semăna cu piaţetele tuturor celorlalte în care ne opriserăm până atunci, în vara aceea caldă, tihnită.

Umblam hai-hui pe şosele înguste, pustii, şerpuind pe dealurile regiunii, drumuri oneste, bine întreţinute, curate, fără gropi, fără şanţuri, drumuri greu de înţeles pentru o ţară care se născuse din prăbuşirea comunismului şi război cu numai 15 ani în urmă. Dar, în timp ce graniţele şi administraţia erau noi, oamenii şi naţiunea erau vechi, cu istorie şi tradiţii, şi cu un anume calm, cu o încredere de sine vizibilă în modul neafectat în care interacţionau cu străinii.

Satele se iţeau cuminţi după câte o colină, anunţate din timp de clopotniţe rectangulare, campanile în stil veneţian, axuri verticale în jurul cărora gravitau case înghesuite una-ntr-alta, separate de străduţe simbolice, întortocheate defensiv, pavate cu plăci de piatră lustruită de atâţia paşi trecuţi încolo şi-ncoace peste ea încă din Evul Mediu Timpuriu. În centru, câte o piaţetă, mărginită întotdeauna de biserică, primărie, cârciumă şi locuinţele marilor notabilităţi şi ale fondatorilor satului.

Departe de coastă, unde se-nvâltorau sute de mii de turişti, locurile acestea acţionau ca nişte vortexuri tăcute, maşini ale timpului din piatră galbenă, caldă, păzite de bătrâni tăcuţi aşteptând viitorul imediat cu câte un rachiu în faţă la crâşma cuminte a satului.

Ne-am plimbat pe străduţe, trăgând cu ochiul în bucătării şi sufragerii. Ne-am oprit sub o fereastră – la etaj plângea, sfâşâietor, o fată, şi mi-a venit să-i strig cuvinte de încurajare. Casele părăsite aveau obloanele bătute-n cuie, cu lemnul ros de iernile crude ale locului. Într-o pizzerie aglomerată de un singur client se intra coborând câteva trepte – clădirile bătrâne se îngroapă singure.

La întoarcere, am găsit în parbriz un flyer lăudând o vinărie locală fără nume, indicată doar de un set de coordonate GPS. Am plecat în urmărirea lor, şofând fără grabă în timp ce soarele scădea încet-încet, înecând peisajul într-o lumină aurită.

Vinăria era o casă dintr-un sat de alte patru, la ieşirea dintr-o pădure, după o curbă strânsă. Am intrat încetişor cu maşina într-o curte generoasă, aşternută cu pietriş alb, imaculat. La sunetul pietricelelor măcinate de pneuri, din casa din stânga a ieşit o femeie de vreo 35-40 de ani, îmbrăcată orăşeneşte, cu blugi şi un tricou din bumbac, nimic pretenţios – decât în privinţa curăţeniei. Nu vorbea o boabă de nimic altceva, aşa că i-am arătat flyerul, schimbând zâmbete amicale – veniserăm pentru vin, voiam să cumpărăm, deci?

Ne-a dus într-o altă clădire, în dreapta, curată şi ea, în care erau trei budane de inox şi câteva butoiaşe de lemn. Ne-a dat să gustăm din fiecare, vorbind cu noi cuvinte de neînţeles, acoperite de priviri prietenoase şi gesturi de încurajare. Am decis că ne plac toate şi am arătat pe degete câte sticle voiam – câte două din ăsta şi ăsta, doar una din ăsta, pe-ăsta-l vrem în cutie de cadou, astea sunt ok aşa, şi daţi-ne şi un săculeţ cu levănţică, să-l lăsăm în maşină, să ne amintim de locul dumneavoastră.

Femeia ne-a pus sticlele în pungi, a scos un calculator de birou, a adunat şi a înmulţit şi ne-a dat restul la centimă. După care a făcut un gest care ne-a lăsat mască:

A scos chitanţierul şi ne-a tăiat o chitanţă.

A scris grijulie tot ce era de scris, a rupt cu grijă foaia şi ne-a întins-o, zâmbind în continuare.

Eram, aşadar, în mijlocul a nicăieri, într-un loc în care ajunsesem absolut întâmplător, o singură dată în viaţă, un cuplu de turişti, doi străini întâmplători printr-un sat de patru case şi o vinărie ascunsă la marginea unei păduri, după o curbă strânsă, trei suflete interacţionând aleatoriu într-o loterie a vieţii cu o singură extragere, într-o singură după-amiază aurită din Istria, Croaţia.

Şi femeia aceea ne-a tăiat chitanţă, ca să plătească taxele şi impozitele cuvenite după aceea, pentru că aşa zicea legea din ţara ei că trebuie să facă şi ea ştia că trebuie să respecte legea.

Şi asta m-a durut, atunci – am invidiat-o pentru acest gest atât de onest şi de firesc şi mi-am dorit să primesc chitanţă şi la mine acasă, atunci când cumpăr, la fel, lucruri gustoase şi aromate din locuri frumoase şi uitate de lume, dar unde se respectă legea – pentru că aşa am învăţat acasă, de mici, că trebuie să facem cu toţii.