Există, în Luvru, un obiect vechi de 4.500 de ani care mă ia în stăpânire de fiecare dată când mă apropii de el. Este o sculptură egipteană de prin 2600-2500 înainte de Hristos, o bucată de calcar din care artistul a eliberat un personaj corpolent, stând „turceşte”, ţinând pe genunchi un rulou de papirus pe care e pregătit să noteze ce i se dictează.
Este Scribul Aşezat, o capodoperă tulburătoare prin intensitatea aproape magică a privirii pe care sculptorul i-a dăruit-o pentru eternitate.
În sala 22 din aripa Sully, Scribul stă, tăcut, veşnic atent, într-un cub de sticlă, în mijlocul încăperii. Dacă te apleci un pic, îl poţi privi direct în ochi. Tehnic vorbind, aceştia sunt alcătuiţi dintr-o combinaţie ingenioasă de magnezit alb pe care artistul a montat un cristal şlefuit, în spatele căruia este un strat subţire de material organic cu dublu rol, adeziv şi pentru culoare; întregul ansamblu e prins de orbită cu agrafe de cupru.
Dar descrierea tehnică n-are nici o legătură cu realitatea. Realitatea este că Scribul are puterea de a te hipnotiza. Dacă te apleci puţin şi-l priveşti direct în ochi, Scribul îţi captează, magnetic, întreaga atenţie şi, foarte probabil, şi o parte din suflet.
Scribul Aşezat e singurul obiect din lumea asta care m-a făcut să încerc fiorul colecţionarului vinovat de plănuirea furtului perfect.
14 comentarii Adaugă comentariu
mi-a zburat imediat gandul la How to Steal a Million, cu Audrey Hepburn si Peter O’Toole – furtul perfect 🙂
In privirea acestui scrib se afla stupoarea fata de viitorul pe care il scruteaza. Se gandeste, pentru o clipa, ce rost mai are sa consemneze pentru posteritate memoria trecutului… Dar clipa a trecut si-si continua misiunea.
Excelenta fotografia, subliniaza foarte convingator textul.
Parca seamana un pic cu Elena Udrea.
@ incognito.mobi
Da, și ea are creierul de piatră, dar e descrisă mereu ca fiind mult mai interesantă, fascinantă și, mai ales, mai utilă decât este în realitate. 😆
__________________________________
@ Someone
În limba română, cuvântul SCRIB are conotații negative, peiorative, de sclav, conțopist, ”secretară mută și surdă”, de jurnalist sau scriitor obligat să scrie ”numai ce trebuie”, ”negrișor” care scrie din umbră, pentru un o celebritate needucată, netalentată și incapabilă să se exprime, dar la modă. Brrr…nu-mi place deloc.
În vechime, românii aveau viziuni superbe despre ”meseria de a scrie”, fie că se refereau doar la cel care doar înregistrează ce vede/aude, fie la un creator care aplică un filtru elegant realității, ajutându-ne să evoluăm: Grămătic și Cronicar. Mi-e dor de ”ăi bătrâni” și ochii lor care vedeau limpezimile.
Deși nu cred că sunt incompatibile creativitatea cu sclavia ( mari creatori ai Antichității și-au răscumpărat la propriu libertatea cu respectul pe care arta lor l-a născut), acest Scrib e, într-adevăr, imaginea unui sclav cuminte și fascinant de ascultător, care pare gata să prindă cuvintele din zbor și să execute întocmai ce i se spune. Cumințenia asta poate fi seducătoare pentru cei cu vocație de stăpâni de sclavi. 🙂
Inspirată alegerea de a-l prezenta în alb/negru, cu sugestia de mister oferită de close-up și ”aura” întunecată. Pare mai serios . 🙂
Ah, vorba lungă, sărăcia vizitatorului: un comentariu ceva mai lung mi-a alunecat în spam.
Aveţi dreptate …
Relizarea tehnică păleşte în faţa acestei feţe plăsmuite cu atâta har şi hărăzită fineţe a daltei!
Pentru mine, cea mai mesmerizanta privire este a lui Tutankamon, asa cum apare ea pe celebra masca de aur, fotografiata cam tot asa cum este si Scribul (putin de mai sus, ca toti ii scot nasul cirn si-l fac sa se uite peste capetele tuturor), si daca se poate fara artificii de lumina timpite, cum am tot vazut…
Pot spune ca privirea Scribului este intensa, asta am observat de cind am vazut prima data o fotografie, si dupa aceea si „in natura”. Privirea lui Tutankamon, daca te uiti la el direct din fata, nici de sus, nici de jos, este de-a dreptul „zen”, cea mai senina privire de lucru (hm) pe care o cunosc. Egiptenii le aveau cu privirile senine, cum le au si tibetanii. Strabismul abia perceptibil este secretul, just as simple as that…
Si mie mi-a trecut prin cap de citeva ori furtul perfect… Ultima data la Alte Pinakothek, in fata autoportretulului lui Albrecht Duerer (http://www.flickr.com/photos/12152206@N03/2315062586/), ca tot vorbim de priviri interesante. Daca mi-ar fi iesit de cite ori m-am gindit, as deschide un muzeu „gourmet”, nu mare, da’ bun. 🙂
privind fotografia, înţeleg sentimentul. am notat pentru următoarea mea vizită.
momentul de apoteoza al scribului 🙂
Ar trebui sa treci de la planuri la fapte si sa adaugi sculptura in colectia ta proprie.
Mie mi se pare că ochii lui sunt în altă lume. El are doar sarcina de a scrie ce i se dictează, e descrierea lumii lor. Ce vede, vede doar pentru el. Și nu vom ști, pentru că nu va scrie despre asta.
Lumii lor, a celor care îi dictează.
Iti imparatasesc trairile, Vlad! Si mie, uitandu-ma atent, minute in sir, la el, mi se parea ca ochii lui sunt chiar adevarati, prinsi acolo, cumva, prin tehnici necunoscute.