– Fish?
– Yes.
– Sea-bass?
– Yes. Moment.
Chelnerul ăsta îmi zâmbeşte a proasta. Sigur n-a priceput nimic, o să-mi aducă o conservă de sardine în ulei. Sunt pe malul Mării Egee şi-o să mănânc peşte la cutie de tablă, c-aşa-s io, ghinionist la cârciumi. Dacă m-ar înţelege, oricum n-ar avea ce caut eu, sau ar fi prea scump, sau prea târziu, sau ar fi gazul oprit sau cine mai ştie ce. O să vină un cutremur înainte să mănânc şi eu ce vreau. O să dea o bombă. O să murim în flăcări şi, mai presus de orice, o să crăpăm cu burţile goale. O s-ajungem în ceruri şi prima întrebare o să fie – bre nea Sfinte Petre, lasă verificările, o cârciumă aveţi p-acia?
Ia uite-l că pleacă acuma, asta-i chiar culmea. Eu i-am dat o comandă şi el se tirează pe bicicletă. Ä‚ştia nu-s normali. De-aia nu prea e lume la mese, aici nu e bodegă, e vreun loc de terorişti kurzi. Mai bine ne cărăm şi noi înainte să vină Poliţia sau Securitatea sau ce-or avea ăştia pe-aici, prin Turcia lor. Nu stăteam eu bne acasă, la Neptunul şi Costineştiul şi Olimpul meu, mi-a trebuit excursie în străinătate. Un dobitoc, să-mi fie învăţătură de minte. Las’că nu mă mai prindeţi data viitoare, v-aţi lins pe bot. La Sovata mă duc, unde-i dulce îngheţata, la Olăneşti, să trăieşti.
Ia uite-l mă, că se-ntoarce, acu’ ce-o vrea, şi-a adus dicţionarul? Ce dracu’ are-n braţe?
Omul descalecă şi se apropie de masă. Are o farfurie acoperită cu şervet. Se apleacă înspre mine, ridică pânza şi-mi zâmbeşte:
– This good?
Ia uite, bre, peştele meu pe farfurie, ia uite-l că încă mişcă! De un’l-ai luat, nene?
– Market, face chelnerul, şi-mi arată înspre josul străzii.
Întâmplarea asta a avut loc în vara lui 2000, prima dată când mi-am făcut şi eu concediul „afară”. Fugisem de acasă, exasperat de dispreţul serviciilor autohtone faţă de turişti. Ajunsesem în Turcia montat pe un comportament defensiv, convins că intru într-o ţară de hoţi, murdară, bigotă şi înapoiată. Turcii m-au contrazis cu zâmbetul pe buze în fiecare minut al sejurului – şi m-au cucerit foarte repede.
Vă povestesc despre Numan, chelnerul cu bicicleta, pentru c-am văzut mai devreme un comentariu apropo de îmbufnarea angajatelor de la supermarketul de lângă blocul unde stau. „La ce salarii mici au nici să nu te-aştepţi să-ţi zâmbească”, spunea cititorul. Aş vrea să-i povestesc despre Numan.
Avea atunci cam 25 de ani. Venea din Anatolia, dintr-o familie săracă lipită pământului. Făcuse ceva şcoală, dar nu prea multă, că-l trimitea tat-su pe coclauri cu caprele. La 18 ani se înrolase şi voia să se angajeze în armată – loc de muncă sigur, uniformă, cazare, adică soluţia de supravieţuire pentru săracii de oriunde. Îl prinseseră c-a minţit, fusese bolnav de hepatită în copilărie şi a încercat să ascundă asta, era o condiţie eliminatorie, drept pentru care l-au dat afară când au aflat. Aşa ajunsese în Kusadasi, o destinaţie turistică, şi aşa lucra la cârciuma asta.
Ce salariu avea? Zero, nada, nimic. Patronul îi dădea casă şi (un pic de) masă. Banii – din bacşişuri.
Veţi spune că de-aia se dădea peste cap să-i fie clienţii mulţumiţi – voiai biban de mare, îţi făcea rost, numai să nu pleci din cârciumă. Eu ştiu? Încercaţi asta cu un chelner în România…
Am fost de mai multe ori în Turcia – şi în concedii, şi cu treabă. Am cunoscut săraci şi bogaţi. Toţi zâmbesc, toţi te ajută, toţi sunt îndatoritori, chiar dacă nu te vor mai vedea niciodată. N-are legătură cu banii din buzunar, ci cu o anume educaţie, cu felul lor de-a fi.
Apropo, faza cu bicicleta s-a repetat şi în alte locuri – fie n-aveau sarailii, fie lipseau fructele, fie voiam un ceai anume. Oamenii aceia se iau în serios când fac o treabă, oricare ar fi ea. Sunt profesionişti. De învăţat.
14 comentarii Adaugă comentariu
sunt momente în care am impresia că va dura extrem de mult să învăţăm să ne vedem de treabă. după care îmi dau seama că nu vom învăţa niciodată asta. pentru că noi nu ne vedem de treabă decât atunci când stă cineva cu biciul pe noi.
era piata aproape, de aia si-a permis :))
e mentalitatea diferita, la noi li se pare ca iti fac ei o favoare ca te servesc, la oamenii civilizati, e invers.
„Încercaţi asta cu un chelner în România…” ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha!
te rog sa ma scuzi, nu m-am putut abtine…
…sau poate n-ai auzit de povestea chelnerului care n-a vrut sa manjeasca farfuria pt 3 mici? pe litortalul romanesc, bineinteles.
@Vlad Petreanu
Numai de carciumi ne povestesti. mai zi-ne si noua de ceva cultura, de patapievici, Liiceanu. 😆
La noi sunt multe restaurante la care te usuca de bani, insa daca ceri un mujdei prapadit spun ca nu au. Sau daca au oua, au cascaval, cica nu au cascaval pane. Exemplele pot continua.
PS – De cele mai multe ori nu conteaza daca te-au servit corect, dar isi pastreaza din oficiu bacsisul.
foarte adevarat. si exemplele pot continua si la celelalte servicii. zilele trecute asteptam in statie autobuzul, care trece in mare viteza, iar soferul, ca sa nu zicem ca nu ne baga de loc in seama, ne face semn cu mana ca nu opreste si mai afiseaza si un zambet larg pe fata 🙂
in astfel de situatii trebuie sa ai macar simtul umorului.
Pe post de „new year’s resolution” mi-am propus la inceputul acestui an sa nu las nici un leu bacsis si sa nu mai intru in restaurantele in care nu ma simt bine din cauza chelnerului si sa nu mai intru in magazinele in care vanzatorul/vanzatoarea este deranjat(a) de prezenta mea acolo.
Daca as fi ceva mai curajoasa as face si vre-un comentariu ceva ca poate cine stie….. Dar nu sunt, asa ca pentru moment doar le tai de pe lista.
Cea mai buna mancare poate fi „stricata” de un chelner care iti taie pofta de mancare, iar o mancare ce nu straluceste poate fi mancata cu placere daca chelnerul te face sa te simti bine.
Dar am intalnit si restaurante in care m-am simtit bine si magazine in care ma intorc cu placere si pe care le recomand.
Ai mare dreptate. Şi noi tot la Kuşadasi am mers prima oară afară şi am rămas fermecaţi de căldura oamenilor şi de calitatea serviciilor.
Numan al nostru, pentru că am avut şi noi unul, ne-a invitat chiar la el acasă într-o seară, pentru a sta la masă cu familia lui şi a gusta din bucate tradiţionale făcute „ca la mama acasă”.
Şi tot la Kuşadasi, în hotel, ne-am împrietenit cu un pensionar olandez (din pensia lui la noi îţi puteai lua maşină) care venea de 11 ani în acelaşi hotel din Kuşadasi, mai ales pentru că se simţea ca acasă. Îi făceau un anume mic dejun, după reţeta lui, şi i-l puneau pe masă la 30 de secunde după ce se aşeza pe scaun, pentru că se ştia deja la ce oră obişnuieşte să coboare la masă. M-a impresionat.
Ah, mi-ai amintit de „Ömer ahabi” (am aflat ca inseamna „fratele Ömer”), un chelner de la un hotel din Istanbul, din Laleli. Ora 06:00? Ömer era acolo. Ora 23:30? Ömer era acolo. Vroiam „saumon fume” la cina (bufet suedez)? Ömer gasea. Eram cu compania, asadar nici vorba de bacsis suculent (de la mine, cel putin). Dar cand il rugam (ca-l rugam, nu-i ordonam!) „su ve buz, Ömer-ahabi” (ca invatasem cateva cuvinte), Ömer gasea. Si ma trata si el tot cu „ahabi” – ajunsesem frati.
Da, pana la urma cat costa un kil de constiinta profesionala?
In Egipt am inteles ca le curg ochii dupa aparatul foto sau portofelul lasat la plaja dar nu pun mina ca ar putea ramine fara ea. Asa ca te „ard” cu mici gainarii. Poate te va mira, dar nici astia nu-s platiti !
Bai da, asa e, turcii sunt beton. Doar ca nu prea te intelegi cu ei, da in rest sunt oameni. Ironia sta in faptul ca si ei au o parere generala si preconceputa despre noi la fel de proasta cum o avem noi despre ei.
Io cand fusai in Turcia zisai ca am avut ghinion si unii si altii.
Stefan cel Mare daca-i primea cu sarmale moldovenesti nu mai iesea nici un razboi. Iar cu Sinan legenda e deformata – nu s-a suparat ca a pierdut doi dinti la cafteala. Ca, in fond, asa e la razboi. S-a suparat dupa aia cand a vazut cat i-a cerut dentistu din Romania pe implanturi.
In alta ordine de idei daca ei nu ne cunosteau pe noi prin intermediul tarfelor imigrante, iar noi nu-i cunosteam pe ei prin intermediul soferilor de tir, cred ca renuntam si unii si altii la UE si faceam uniunea balcanica.
Subscriu …
dintre toate tarile pe care le-am vizitat .. turcii sunt pe locul 1 la atentia cu care sunt tratati turistii ….. mie mi s-au intamplat 2 chestii ce nu s-ar fi intamplat never-ever, cred, in nicio alta tara ….
1. eram copii cand am fost in Turcia in concediu cu parintii … in sala de jocuri a hotelului televizorul prindea MTV, la noi in camera nu. „Copil fiind” i-am spus asta unui angajat al hotelului .. stiti ce s-a intamplat in zilele urmatoare? A venit cineva si a SCHIMBAT televizorul din camera (modelul de televizor pe care-l aveam nu prindea MTV) … si asta fara sa fi intervenit parintii pe langa angajatii hotelului, fara sa fi facut noi galagie sau fite, sa ne dam cu fundu’ de podele .. doar de la o simpla remarca / intrebare ….
2. parintii jucau remi/carti pe terasa hotelului si-si notau rezultatele de la jocuri pe niste post-it-uri. Un chelner i-a vazut ca se cam „chinuiau” pe 4X4 cm de hartie, si din PROPRIE initiativa le-a adus niste coli mai mari …..
sa mai zic ceva de curatenia din hotel ? cred ca nu e nevoie …
pe cand in Romania ?? atunci cand o sa invatam sa zambim intai la clienti si doar dupa aia sa cerem bani mai multi …. prima data rezultate si apoi bani … bani pe masura rezultatelor …. comunistii i-au invatat pe romani sa fie toti platiti la fel si doar unii sa munceasca …
.. cred ca Stefan a gresit ca nu i-a lasat pe turci sa ne cucereasca …
he he ..
Tocmai m-am intors de pe litoralul romanesc. Am zis sa vad daca s-au mai schimbat lucrurile in ultimii ani. Ei bine, s-au schimbat. In si mai rau… Aglomeratie, mizerie cat cuprinde, preturi mari, servicii in sila si, mai presus de toate, oamenii… Am senzatia ca toti se poarta de parca ar avea un lant de aur la gat si un mertan parcat pe trecerea de pietoni.
Cred ca o agentie de turism ar avea succes oferind sejururi in statiuni fara romani. Deja in Grecia si Turcia te lovesti de prea multi romani ca sa te simti bine…
Uite ce vorbim.. am ajuns sa ne uram compatriotii..
Bine, va dau una de la intoarcerea mea din vacanta. Ma duc dimineata la Sn** A**k. Se presupune ca biznisu’ lor e cafeaua – jumatate (restul e din sandwich-uri). Cer o cafea. Neagra. In mintea mea, cafeaua neagra e una care nu mai primeste NIMIC. Nici lapte, nici zahar. Lapte n-am primit, dar era sa ma trezesc cu zahar in ea. am refuzat. cand sa plec… primesc un capac la paharul de hartie. nu avea gaura prin care sa bei. Na! zic, si eu pe unde beau. „nu mai avem capace din celelalte, asta e”. a fost singurul raspuns primit. Nu tu „ne pare rau”, nu tu „ne cerem scuze”, nu tu nimic… Ca prostul prestez totusi cei 4,4 lei si plec cu cafeaua pe care n-am putut-o bea la volan, asa cum imi doream. Mai bine refuzam cafeaua si plecam fara, macar nu as mai fi fost nervos.
Bine am revenit in Romania.