Diavolul poartă 45

Nu știu cum sunteți voi, dar eu mă dau în vânt după bisericile cu tâlc și legende. În Munchen găsiți una, dacă vreți, și e chiar importantă, cea mai veche a orașului (reconstruită și extinsă, evident, de mai multe ori de-a lungul secolelor, ultima dată după bombardamentele din al doilea război mondial) și, foarte probabil, locul de origine și punctul de unde a început să crească așezarea. Este vorba despre biserica Sf. Petru, ridicată pe dealul Petersbergl – și cine are picioare zdravene și plămâni tari poate urca cele 299 de trepte prin turnul bisericii până la o mică platformă de observație, de unde se spune că, în zilele senine, se pot observa Alpii în depărtare (spre norocul meu, turnul era închis weekendul trecut, altfel n-aveam scăpare și trebuia să urc).

Biserica se-nfățișează modest la exterior și poți trece pe lângă ea fără s-o remarci, dar interiorul e spectaculos, cu fresce superbe pe tavan și un altar baroc din secolul XVIII, care domină nava.

Vizitatorii cască gura la tavan și altar, dar cei care fac o mică documentare înainte să intre în die Pfarrkirche Sankt Peter caută două elemente unice.

Pe stânga, în a doua capelă, se află moaștele Sfintei Munditia, patroana torcătoarelor, protejate de un gard înalt de fier forjat:

În spatele gratiilor, un sicriu împodobit, cu perete din sticlă – iar în el, așezat într-o rână, un schelet împodobit cu bijuterii: Sfânta Munditia.

Sfânta stă într-o rână, privind trecătorii cam sașiu, cu ochi din pietre prețioase. E îmbrăcată într-un body transparent, din plasă, prin care se vede totul, până la os, dacă-mi permiteți ironia. De altfel, sfânta pare, cumva, conștientă de surpriza nervoasă pe care o resimți când te uiți la ea, și-ți rânjește cam fix din setul ei de dinți-moaște.

Curios că nimeni nu pare să știe care e, de fapt, povestea femeii al cărei schelet este expus în biserica Sf. Petru, când a trăit, cum a murit și de ce considerată sfântă. Nu apare în lista oficială a martirilor Bisericii Catolice și nici în Cartea Sfinților, printre cele 10.000 de nume ale sfinților canonizați. Pe sicriul ei (de expoziție) e scris, doar, „corpus sancta Munditia, martyris” – se presupune că a sfârșit decapitată în secolul III, la Roma, Dar asta nu împiedică venerația – credința n-are nevoie de dovezi, ci doar de, firește, credință și poate, mai nou, de o pagină de Facebook, dacă vă vine să credeți.

Când devine credința superstiție?

NOTĂ: diavolul și-a vârât coada, în cele din urmă, și m-a făcut să greșesc (să-mi fie învățătură de minte să mai râd de el). Urma în pardoseală este, de fapt, la intrarea în Frauenkirche, nu în Alter Peter.

Acum, înapoi la textul inițial, pe care l-am amendat în chestiunea localizării.

Iată un exemplu chiar la intrarea în biserică, unde poate fi găsită, în pardoseală, urma unei tălpi, încastrată într-o placă de marmură de culoare diferită:

Ce-i cu talpa asta?

Legenda spune că, în secolul XV, arhitectul însărcinat cu extinderea bisericii a făcut o înțelegere cu diavolul, iar acesta i-a finanțat lucrările cu condiția ca dinăuntru să nu se vadă cerul. Arhitectul a luat banii și a ridicat noua biserică, apoi l-a adus pe diavol în inspecție. La intrare, dintr-un anumit punct, coloanele maschează toate ferestrele, chiar dacă este evident că lumina soarelui pătrunde peste tot. Diavolul a înțeles c-a fost tras pe sfoară și, înciudat, a dat cu piciorul în podea, lăsând urma respectivă:

E un amănunt care face deliciul vizitatorilor, desigur, care pozează urma din toate unghiurile.

Eu constat două lucruri:

1. că diavolul purta 45, exact ca mine, și
2. că diavolul n-are copite, lucru pe care cred că l-am observat, deja, că la vârsta mea sunt sigur că m-am întâlnit cu el nu o dată.