O evadare terminată-n „fonduri insuficiente”

Cu ceva ani în urmă, într-o vară, am aruncat un bagaj sumar în Subaru și am pornit-o spre Săpânța, într-un drum întortocheat, pe care-l voiam cu escale pe unde m-apuca pofta de coclauri și cheful de-adăstat fără grabă pe niciunde. Aveam timp cam vreo 3 săptămâni să vorbesc cu mine însumi, singur-cuc, fără să mă întrerupă cineva, chiar dacă nu erau prea multe subiecte de conversație – în anul ăla, ca și în următorul, ceea ce nu știam încă, nimic nu se întrezărea în viitor mai departe de o lună, două, și întreaga incertitudine mă înnebunea de-a dreptul.

Până la Brașov aveam deja o poveste și doi prieteni noi, până la Sibiu, a doua zi, mai găsisem câteva întrebări fără ieșire. Am cotit-o spre Timișoara, m-am învârtit degeaba prin Deva şi-am înnoptat într-un loc total anonim, mi-am amintit dimineaţă de Săpânța, m-am întors fără să știu de ce la Ocna Sibiului, unde m-am cazat doar o noapte dar mi-am căutat degeaba două zile la rând curajul de-a intra în bălțile nămoloase ale „Litoralului Ardealului”. Și acolo, după aproape o săptămână de umblat năuc printr-o parte de țară, am realizat, în sfârșit, cât de mult costă indecizia. La propriu, adică, pentru că am rămas fără bani pe card, pe care-l epuizaseră plinurile dese ale Foresterului (400 km autonomie, dar ce putere!), cazările fără calcul şi fără nici o evaluare prealabilă, fripturile şi şpăgile generoase din cârciumile-ntâmplătoare din drum, băuturile date pe gât în cluburi, baruri și restaurante și, evident, săptămânile trecute de la ultimul salariu, pe care-l uitasem cu desăvârșire.

Stăteam, aşadar, în fața unui bancomat, fluierând a pagubă în fața celor două cuvinte de pe ecran, „fonduri insuficiente”, întrebându-mă dacă mai exista cumva serviciul ăla de telegrafiere-bani, sau cum i-o fi spus, prin care îmi trimisese tata o dată, pe când eram student în vacanță la mare, 300 de lei la poșta din Neptun, gândindu-mă pe cine să sun şi câte zile vor trece pe sec înainte să ridic vreun sfanţ.

După ce am scormonit prin toate buzunarele, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am întors încetișor până-n București, cu motorul subturat decent tot drumul, cât să nu se-nece, cu o talpă uşoară ca fulgul pe acceleraţie, practic fără nici o depășire (în afară de căruţe şi beţivi pe bicicletă). Cred c-am ajuns pe vapori de benzină în fața casei și presupun că m-a ajutat și că nu mâncasem nimic de ore întregi; eram mai ușor. Azi, dacă mi s-ar fi întâmplat, ar fi fost ușor. Aș fi putut scoate bani gheață direct de la ATM, trimiși din România sau din lume prin serviciul de transfer de bani oferit de Western Union și Banca Transilvania. Aş fi dat un telefon unui prieten, care mi-ar fi trimis banii direct pe cardul meu Maestro sau MasterCard. Aş fi căutat un bancomat, aş fi tastat PIN-ul şi codul MTCN (Money Transfer Control Number), apoi suma pe care aş fi avut-o de primit – şi în câteva minute aş fi rezolvat problema. Alte vremuri.

N-am mai ajuns la Săpânța – niciodată. E în plan pentru altă vacanță. Una mult mai clară.