Teoria aplicată a roiului pe şoselele iraniene

Pentru occidental, prima confruntare cu traficul din oraşele iraniene sfârşeşte cu o traumă psihologică: nimic din regulile ştiute nu se aplică aici; semnele de circulaţie sunt orientative; semafoarele, opţionale; trecerile de pietoni, simbolice.

Prima impresie este de haos bidimensional total. Vehiculele sunt, toate, zgomotoase, poluante, îndoite pe toate părţile, precum nişte jucăriii de tablă care, la sfârşitul zilei, se depozitează undeva în gigantica găleată a vreunui zeu imatur al jocurilor cu maşinuţe.

Iranienii deţin, mai întâi, miriade de motorete, Honda sau clone subtil evoluate ale modelului legendar, indestructibil, creat de compania japoneză special pentru piaţa asiatică în urmă cu mai bine de 50 de ani. Pârţâie cu ele printre maşini, trecând la milimetru prin faţa camioanelor sau strecurându-se între câte două autobuze, în spaţii atât de înguste încât ajung să şteargă cu umerii praful de pe lateralele acestora. Au mănuşi ataşate de ghidon, parbrize de plastic înalte şi transportă familii întregi pe aceste vehicule pe două roţi. Casca şi numărul de înmatriculare sunt obligatorii prin lege, dar, aparent, e datoria fiecărui persan să sfideze obligaţia măcar o dată pe zi. Poliţia face raiduri de o simplitate dezarmantă – pur şi simplu, un poliţist se pune pe stradă şi se constituie într-un obstacol viu în calea acestor motarzi rebeli. L-am văzut pe unul care a strâns, în mai puţin de cinci minute, vreo şase capturi în plasa aceasta. Gesticulau nervoşi cu toţii, telefonând cine ştie cui, dar, în cele din urmă, îşi urcau singuri motocicleta pe platforma de confiscări.

Maşinile de pe şoselele Iranului sunt conduse la fel ca motocicletele. Benzile de circulaţie nu par a avea vreo semnificaţie pentru aceşti şoferi, şi nici semnalizarea. Am văzut maşini mergând kilometri la rând cu semnalizatorul pornit pe o singură parte, în timp ce conducătorii schimbau benzile cel puţin o dată pe minut. Se depăşeşte obligatoriu doar pe jumătate de bandă sau pe minimul de spaţiu necesar – o manevră care, în România, ar provoca urlete de indignare şi urmăriri pe şosele. Nu există maşini neşifonate – cred că se vând gata ciobite, pentru conformitate.

Vehiculele mari, precum camioanele sau autobuzele, lasă în general în urma lor mari dâre de fum, care camuflează totul în spate pe sute de metri. Am recunoscut răgetele răguşite ale unor motoare pe care nu le mai auzisem din copilărie, când încă mai erau, la noi, camioane Steagul Roşu, copiate după modele americane ante-belice. Sunt vechi mai presus de înţelegere, cu tot soiul de rugăciuni şi suplicaţii către Allah inscripţionate pe parbrize şi caroserii. E firească implorarea milei divine în condiţiile în care, pe şoselele din Iran, mor anual câte 30.000 de oameni.

În mod aproape miraculos, după trauma primului contact cu această viermuială motorizată, te adaptezi instinctiv la inteligenţa de roi a traficului iranian.

E simplu să traversezi strada. Trebuie doar să pui un picior înaintea celuilalt, unul după altul, calm, relaxat; trebuie doar să nu faci mişcări bruşte, să nu te opreşti, nici să alergi.

Paradigma traficului iranian este în oglindă cu cea occidentală: ideea este să-i laşi pe ei să te evite, nu să-ncerci să-i eviţi tu.

E o chestiune de încredere, până la urmă.

Este teoria aplicată a roiului, miriade de fiinţe mişcându-se la unison potrivit unor reguli nescrise, dar intuite de fiecare membru al roiului.

Una dintre colege, femeie în vârstă, a stat pietrificată pe marginea unei treceri de pietoni aproape 10 minute, încapabilă să pornească în traversare atâta timp cât, ca acasă, nu se oprea complet traficul pentru ea. În cele din urmă, ca şi cum ar fi traversat cu ochii închişi, a pornit de-a curmezişul râului de tablă şi fum privind fix înainte şi făcându-şi ultima rugăciune în gând. A ajuns de partea cealaltă perfect nevătămată, neatinsă şi, într-un mod bizar, plină de energie, cum sunt marii supravieţuitori ai unor încercări cruciale, de viaţă sau moarte.

Încă un lucru: nu pare a exista aici orgoliul posesiei de lucruri noi, strălucitare, în privinţa maşinilor. Ele sunt privite doar din punct de vedere funcţional: cât se pot deplasa şi pot căra, înseamnă că sunt tot ce trebuie, char dacă le atârnă câte un far, le mănâncă rugina, li se rup scaunele sau trebuie să le fie legate portierele cu sârmă ca să nu se deschidă în timpul mersului. Există şi maşini noi, fireşte, dar nimic de lux şi nimic care să epateze.

Condiţionarea culturală a societăţii este să-şi ţină frumuseţile înăuntru sau ascunse de privirile străinilor, fie că este vorba despre mobilă, covoare, artă sau, dacă tot veni vorba, femei.

13 comentarii Adaugă comentariu

  1. Daca la noi autovehiculele nu ar reprezinta si o chestie sociala probabil ar fi la fel de sifonate.

    Thumb up 0
  2. “chestiunea de incredere” pare a fi usor perversa daca o judecam in chip european.

    Thumb up 0
  3. teoria asta e valabila si in irak, afganistan, india si alte tari din astea interesante :)

    Thumb up 0
  4. pe mine m’a socat stilul asta de circulatie in tunisia. aparent, o totala ignorare a regulilor de circulatie de le stiam eu de’acasa insa, culmea, in saptamana petrecuta prin mare parte din tara, n’am vazut nici un accident.

    Thumb up 0
    • Exact despre Tunisia vroiam sa mentionez. Ca si in povestea din post, pot spune ca am simtit la fel, ca am avut “a near death experience” cand am incercat sa traversez strada acolo. De fiecare data ma simteam de parca un pas gresit imi va decide soarta. Se circula absolut infernal (oricum sunt incredibil de multe masini), iar trecerile de pietoni cred ca sunt puse acolo de forma, ca asa zice legea (cu toate ca nici aia nu prea cred ca are foarte mare importanta, cel putin in domeniul conducerii auto). Ca sa nu mai spun de motorete, ca la ce viteze si miscari aveau in ei erau mai ceva ca la curse.

      Thumb up 0
  5. Fostul meu sef este iranian plecat de cand avea 17 ani din Iran si stabilit in Canada de vreo 27 de ani. Deja mentalitatea e schimbata si de fiecare data cand se duce sa-si viziteze ce a mai ramas din familie il socheaza cate ceva. La un moment dat a avut o pauza de vreo 5 ani cand dintr-un motiv sau altul nu s-a mai dus in Iran. I se parea schimbarea imensa dar una dintre povestirile lui m-a amuzat. A fost dus cu masina de catre un prieten din copilarie din satul unde se nascuse catre oras. Cand s-au intors era deja seara si ar fi trebuit sa aprinda farurile in mod normal. Doar doua masini pe drum la intoarcere: a lor si una in fata lor pe care prietenul sefului meu o urmarea indeaproape. Seful meu nu intelegea de ce dar nici nu a pus prea multe intrebari dar la un moment dat intreaba: De ce nu aprinzi farurile? Este deja intuneric. La care prietenul lui: Pai nu le are aprinse ala din fata mea? De ce mai trebuie sa le aprind eu? No comment!

    Thumb up 0
  6. same shit cairo

    Thumb up 0
  7. Am observat ca responsabilitatea araba se intrevede numai la un nivel inalt.

    Thumb up 0
  8. Ţi minte că ţi-am spus de nenumărate ori că nu merită să-ţi pierzi vremea vizitând Europa. Aici prea sunt toate puse în ordine şi disciplină. Pentru unul care caută chestii noi, acestea sunt destinaţiile…Africa, Asia etc. Altă civilizaţie, alte concepţii, alţi oameni plus obiceiuri super neobişnuite pentru europeni dar pline de savoare. Dacă stai 10 zile în Germania ai ce să povesteşti cca 2-3 ore preţ de câteva sticle de bere băute pe îndelete. Dacă stai 10 zile în Egipt, Tunis, Irak, Filipine, Cambodgia, Vietnam…ai ce povesti nenică până a doua zi…şi asta numai în prima rundă.

    Thumb up 0
  9. Si na ca un inspector nuclear IAEA din Coreea de Sud a murit intr-un accident rutier tocmai in Iran…

    Thumb up 0
  10. O întrebare, poate stupidă, după articolul în cauză.

    E chiar utopie să doreşti închirierea unei maşini pe-acolo? Să mai şi condunci în furnicar?

    Thumb up 0